Ca să scriu

Mă obsedează de câteva zile o melodie a lui Elton John. Mona Lisas & Mad Hatters. Am ascultat-o pe drumul dinspre Canionul 7 Scări unde m-am dat pe 39 de tiroliene învingându-mi fricile de strivire de scoarța copacilor anonimi. Am auzit-o și mi s-a părut instantaneu mare. Cum rar mi se par lucrurile instantaneu mari. De obicei îmi zic: așa aș putea și eu. La asta nu. La asta mi s-a părut din altă lume. Intru pe net, caut. Găsesc că Elton John și-a compus melodiile singur dar versurile i le scria scria un textier, un poet, un anume Bernie Taupin. Cum s-au întâlnit cei doi se poate citi pe Wikipedia. E una din poveștile seci care îți reamintesc că marile drumuri se nasc la întâmplare, neprogramatic. Programatici suntem noi, ăștia, mediocri. Mă rog. Cert e că m-a atins melodia. Are versuri ermetice așa că mă informez pe net ca să aflu despre ce e vorba de fapt în ea. Aflu că e despre New York și despre visul american. Despre cum niște copii ca Elton John și Bernie Taupin visau America într-un fel și despre cum când au ajuns acolo nu era ca-n vis. Clasicele dureri de creștere ale maturizării. Aflu că au mai făcut o melodie împreună. Mona Lisas & Mad Hatters 2. În care revin asupra subiectului și asumă că New Yorkul și America sunt totuși mișto. Îmi pun problema că așa suntem toți. Începem ca anarhiști, pe fondul dezamăgirii în fața realităților vieții, mereu împotriva sistemului, după care sistemul ne asumă, noi îl asumăm pe el, înțelegem că, deși departe de a fi perfectă, organizarea socială e totuși „the best we can get right now” și revenim asupra vechilor păreri cu ochi noi.

Niște încremeniți în proiect ar zice că asta e un fel de renunțare la luptă, la vis. Eu sunt tentat să zic că e semn bun să revii asupra vechilor opinii schimbându-le sau, cel puțin, nuanțându-le, ancorându-le în realitate.

La urma urmelor, de cele mai multe ori e absolut necesar ca icoanele de ieri să fie izgoniții din Rai de mâine.

De altfel cred că singurul accesoriu pozitiv al rebeliunii e că dacă ești destul de înfipt și decis în demers, cel mai probabil vei muri printre primii. Și e unul din drumurile scurte (dacă ai norocul să mori când și cum trebuie) către a deveni legendar. Dar merită oare?

ce bucurie

Ce bucurie să fii în vacanță și să ai despre ce scrie. Să ai lucruri care să placă, adică. Lucruri ușoare, frumos colorate, cu colțurile rotunjite, la care lumea să zâmbească, să dea like și să uite apoi.

Azi de exemplu, n-am făcut nimic. Nimic în sensul ăsta la care m-am referit în primul paragraf. De plecat de acasă am plecat de la nouă, de întors acasă m-am întors douăsprezece ore mai târziu. Dar toată ziua am gândit. Atât și nimic altceva. M-am gândit, m-am răzgândit, am luat decizii și pe urmă am schimbat deciziile pe care le-am luat părându-mi-se că alea noi sunt mai bune. Când gândesc cearcănele mi se fac mai mari. Cred că așa e pentru toată lumea. De asta n-au oamenii cearcăne în vacanță. Că nu gândesc.

Pe final de zi, mult după apus,  beau ouzo cu trei cuburi de gheață și mă bucur că în sfârșit am reușit să-l fac alb cum îl servesc în restaurantele din Atena. Citesc o autoare româncă născută în anii 80 și mă doare sufletul să văd cât de mizerabilă e nefericirea celor cu doar 10 ani mai mari decât mine. Nefericit sunt și eu, nu e vorbă, în sens profund, personal, intim, absolut, nefericit cum nefericită e orice formă de viață, la urma urmelor, care vrea mai mult de la ea și de la univers. Nefericit sunt și eu dar parcă nefericirea mea are ștaif. Are ceva al ei. Ceva plin de farmec. Cel puțin așa mi se pare. Poate că și autoarei ăsteia tot așa i se pare. Dar se înșeală amarnic, nenorocita. Nefericirea ei e mizeră, frigidă, însingurată, monocromă. Dracu să mă ia. Am văzut la Mega Image banane la vânzare accelerată mai fericite decât femeia asta.

În orice caz, autorii români contemporani și ouzo-ul mă furnică să scriu la rându-mi. Îmi amintesc că am țâșpe bloguri deschise, câte unul pentru fiecare călătorie pe care am întreprins-o, plus unul separat pentru proza întâmplătoare, fără program. Scriu rar pe ele și nu concep să scriu fără să public. Oricât de mediocră mi-ar fi scrierea.

Așa că iată-mă. Ce bucurie să am atâta tupeu.

 

 

parad(hoax)

Ce e de făcut dac-am băut a doua zi după ziua mea. Sunt fericit. N-am nimic nou de spus. În seara asta i-am spus lui Spike c-am crescut cu muzica lui și s-a speriat. Sau părea că, cel puțin.

În orice caz. Am douăjopt de ani. Sunt mai fericit decât m-așteptam. Fac ce-mi place și nu-mi pare rău. Am idealuri legate de libertate pe care nu le trăiesc dar nici nu plâng la pieptul vreunui idol fals. Sunt atât cât sunt, cum vreau, cum pot, cum simt și sunt bine.

În oglindă pare că sunt vânăt și c-am cearcăne mari dar în viața reală lumea pare că s-a obișnuit cu mine așa cum sunt. Nu m-am lămurit dac-o să mor foarte devreme sau foarte târziu așa că încerc să trăiesc ca și cum o să mor foarte târziu că e mai bine așa.

Iubesc ce prind,  fără rușine. Aș vrea să fiu înțeles și apreciat ca atare. Idealul ar fi să nu mă judece nimeni, niciodată, dar idealul nu există așa că tot ce vrea p**a mea fac și cu asta basta. Sunt un băiat din Galați care-a făcut ce l-a tăiat capul și la urma urmelor asta-i singura mea mândrie.

Mie să-mi dați o livadă de meri și o transform în ceva fermă de droguri de mare risc. Din rahat bici. Acesta e numele meu mijlociu. Dați-mi nimic și fac ceva. E meseria mea. Nu mor.

Și dacă nu mă uzi, eu tot cresc – de-al dracului.

Secolul XXI și printre altele, obsesia definițiilor

Dacă aș avea puțin mai mult timp și o cultură generală mai vastă, dacă aș fi deci un erudit și nu un intelectual de cafenea cu repere care țin mai degrabă de cultura populară, accesibilă tuturor, și nu obținute programatic, prin lecturi organizate, sistematizate, conform unor căutări anterior stabilite, aș putea probabil să scriu un eseu de opinie mult mai bine documentat care să semene mai mult cu o expunere profesionistă de idei și mai puțin cu un panseu extins, similar monologurilor pe care atâția dintre noi le țin la bere, țigări sau cafele, cu prietenii.

Mă încumet însă să depășesc aceste complexe de moment și să opinez, din dorința de a înțelege mai bine, pentru mine, dar și împreună cu alții, într-un spațiu comun al exprimării ideilor diverse (ceea ce internetul nu mai reprezintă de mult timp dar să lăsăm asta pentru o viitoare postare), să opinez deci asupra momentelor de intensă emoție ideologică pe care societatea noastră le traversează.

Provin dintr-o educație cvasi-normală. O familie din clasa de mijloc, cu probleme de comunicare și nu numai, care m-a impregnat, deopotrivă, cu calități și defecte. Am o doză (aș zice sănătoasă) de amoralitate care mă face să nu pun matricea basmului asupra vieții și să am astfel senzația că oamenii sunt buni sau răi. Consider că specia umană este superioară oricărei alte specii cunoscute până în prezent chiar și numai prin faptul că e capabilă să-și analizeze sistematic devenirea, reflectând asupra ei. Consider că din specia umană fac parte toți indivizii pe care (cu ceea ce în mod abstract și nedefinibil denumesc „organul bunului simț”) îi putem numi oameni, indiferent de rasă, orientare sexuală, handicap sau capacități mentale. În același timp consider, tot cu „organul bunului simț”, că nu pot lăsa o persoană cu handicap mental, care are deci probleme de percepție și înțelegere a lumii în sensul în care e ea percepută și înțeleasă de majoritate, să ia decizii în numele meu. E logic nu? E ușor cinic, desigur, dar logic. De bun simț.

De câțiva ani, dezbateri care până mai ieri aveau caracter filosofic și te făceau mai degrabă să-ți întorci privirile către sine și să practici un referendum interior în încercarea de a-ți clarifica poziția față de anumite chestiuni „la ordinea zilei” s-au mutat în piața publică pierzându-și astfel atât profunzimea dar și utilitatea practică. Pentru că majoritatea (dar și minoritatea) vrea cu orice preț să scrie negru pe alb, să definească formal și mai puțin să își pună întrebări care să îi ajute poziționarea reală, profundă, asumată față de lume și problemele ei.

Șirul aberațiilor observabile a început, pentru mine, de la scandalul mamei singure care nu a putut să își cumpere sieși și copilului bilet de familie, cu reducere, la cinematograf pentru că vânzătorul de bilete a spus că o mamă cu un copil nu reprezintă o familie. Ce s-a întâmplat acolo nu știm exact. Ce s-a spus pe gură, cu punct și virgulă, habar nu avem. Dar e și irelevant. Pentru că ceea ce nimeni nu a specificat în mod apăsat la momentul erupției on-line a situației respective e că ea nu ar fi trebuit expertizată din punct de vedere ideologic. Cu alte cuvinte, nu o problemă de credințe, definiții și orientări sociale aveam acolo, ci o problemă de prestări servicii. În societățile pe care , în anumite cazuri pe bună dreptate, le numim civilizate un atare conflict ar fi fost ușor de evitat. Ar fi existat un angajat mai bine pregătit al cinematografului care ar fi pus la dispoziție o alternativă sau ar fi oferit o reducere de context, conjuncturală, mamei și fiului. Fără conflicte pe definiții. Asta pentru că un business nu are niciun interes să iște discuții irelevante. Un business are interesul să vândă, tuturor, indiferent de vârstă, sex, rasă, orientare sexuală. Un business e amoral și are cu totul alte scopuri decât să regleze probleme sociale.

Eu nu cred că o mamă care-și crește copilul singură e o familie. O mamă care-și crește copilul singură e o mamă care își crește copilul singură și trebuie respectată pentru asta, încurajată, iubită dar nu subscrisă cu orice preț unei definiții. Sigur că problema de principiu o înțelegem. Îi înțelegem filozofia din spate. Îmi consum timpul și energia punându-i la dispoziție copilului meu educația și în general existența pe care consider că o merită, sunt deci familia copilului meu. Sigur că da. În realitatea emoțională de carne, oase și sânge, ești familia copilului tău. Așa cum familia unui copil de la orfelinat sunt, cel puțin până la un moment dat, colegii și asistenții sociali care îl îngrijesc. Așa cum Mowgli, crescut în junglă, numea familie animalele care îi țineau companie. Și înțelegem de ce. Pentru că în sens larg, familia este contextul care îți oferă siguranță și afecțiune dar și o infrastructură prin care să te dezvolți ca individ. Cu toate astea, termenul tehnic, rece, detașat, virtual desigur și limitativ în contextul realităților emoționale contemporane, dar de care avem nevoie tocmai pentru a ne ipostazia divers față de un reper comun pe care îl asumăm, prin contract social, ca fiind normă, termenul așa cum e el definit în DEX (2009) este:

FAMÍLIE, familii, s. f. 1. Formă socială de bază, realizată prin căsătorie, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți).

Asta dacă discutăm definiții. Pentru că definițiile reprezintă un efort omenesc de a cataloga mediul înconjurător întru restabilirea ordinii primordiale. Nașterea unei definiții e un proces delicat pentru că presupune o obiectivare imposibilă și utopică, dar necesară, față de obiectul definit. În definirea unor concepte trebuie să fii îndeajuns de specific pentru a le enunța particularitățile dar și îndeajuns de elastic încât să le poți îngloba nuanțele, variațiunile. Cu toate astea, însuși efortul de a defini un concept, dacă se concentrează pe o SUPRA-definire, pe o înglobare a tuturor variațiunilor, nuanțelor și excepțiilor, îl estompează pe acesta și face definirea inutilă. Ce rost mai are să definim, să căutăm particularități dacă în final tot la o generalizare ajungem?

În altă ordine de idei, îmi permit să fac o previziune și să spun că parteneriatele civile pentru persoanele de același sex vor intra în vigoare foarte curând și în România, indiferent de rezultatul referendumului din 6 și 7 Octombrie. Acest lucru mă va bucura în măsura în care observ, printre prietenii mei gay, anxietatea justă pe care le-o provoacă imposibilitatea de a face lucruri care pentru tot restul indivizilor sunt standard. Cu toate acestea victoria lor nu va fi și victoria mea. Ea nu mă va bucura, nu mă va întrista și nu mă va atinge. Pentru că lupta lor nu e și lupta mea iar crucea lor nu e și crucea mea. Asta nu înseamnă că nu le sunt alături sau că sunt un individ lipsit de empatie. Înseamnă că aleg ce războaie să port.

Observ un alt trend social al ultimilor ani românești și internaționali: acela de a face din problemele unor oameni, problemele tuturor oamenilor. Sunt vinovat că mănânc carne fiindcă emisiile de CO2 ale fermelor de vaci provoacă încălzirea globală. Sunt vinovat că arunc resturile de mâncare la gunoi în condițiile în care copiii lumii a treia mor de inaniție. Sunt vinovat că nu mă exprim în favoarea importului de imigranți Sirieni pentru că oamenii ăia vin dintr-o zonă de război. Acest tip de atitudine care îmi interzice o relaxare în propria viață, în care am poate probleme de altă natură, dar tot probleme, importante pentru mine și pentru cei din cercul meu apropiat de atenție, naște în minți mai puțin capabile să se detașeze o nevroză care se instalează subtil. Ceea ce pentru religie a fost păcatul originar, acea vină tragică infuzată speciei pentru a o ține sub control, au devenit acum temele sociale care apar la tot pasul și care îți sugerează mereu că dacă nu le susții nu ești destul de bun. Așa ajungem să ne consumăm trupul și spiritul în lupte care nu ne privesc direct și pentru cauze care în mod esențial, când ne dăm jos de pe față masca ipocrită, nu ne interesează de fapt.

Lupta minorităților sexuale pentru egalitate e legitimă și trebuie purtată. Dar nu e lupta mea. Și nici nu pot fi acuzat că nu îmi exprim vocal susținerea pentru ea. Dacă aș face-o aș fi ipocrit. Pentru că nefiind implicat direct nu îi înțeleg consecințele și subtilitățile. La referendum, deci, nu voi merge pentru că nefiind nici de o parte nici de alta a baricadei, înțeleg prea puțin despre ce este vorba. Nu mă implică. Ce înțeleg însă bine, observând fără să depun vreun efort, este că mediul on-line vrea neapărat să împartă lumea în îngeri și demoni și să se impună în stil totalitarist în numele democrației. Cine merge la referendum e prost. Nici măcar nu se mai pune problema opțiunii de vot. Ești prost, pur și simplu, dacă mergi.

Responsabilitatea mea ca cetățean este să fiu fidel vocației mele și să-mi fac treaba bine acolo unde e nevoie de mine. Nu să confirm sau să infirm cauze. Responsabilitatea mea este să empatizez în mod particular, specific, cu oamenii cu care mă întâlnesc și să încerc să le înțeleg problemele dacă aceștia consideră necesar să mi le povestească. Dar după ce le ascult și le înțeleg nu am nicio obligație să mă alătur cauzei lor, indiferent de legitimitatea ei.

Relația unui om cu propria sexualitate și de altfel cu oricare dintre conceptele delicate precum familie, religie sau iubire este o relație intimă căreia fiecare îi dă dimensiune după cum consideră, în interior. Piața publică e cel mult pentru spitale murdare și autostrăzi.

27

Oficial am împlinit douăzeci și șapte. Tehnic, am intrat în cel de-al douăzeci și opt-ulea an de viață. Prilej de panici și anxietăți că îmbătrânesc, mor și n-am timp să fac tot ce-mi propun să fac.

Nu am încă tendințe suicidale dar nici apologia vieții nu m-aș pricepe să o fac. Am o fericire mediocră, deloc exaltată, plină de mici regrete în ceea ce privește trecutul și mari speranțe în ceea ce privește viitorul. Munca încă mă obosește dar încă mai sunt dispus să o fac în speranța unui viitor luminos, viitor cu verdeață. Cearcănele și chelia sunt mai mari decât anul trecut și ca să fiu sincer, de acum înainte cred că se vor mări cu fiecare an care va trece.

Cartea lui Viktor Frankl „În căutarea sensului vieții” nu m-a lămurit în legătură cu scopul meu pe pământ deși îmi pusesem mari speranțe în ea. În schimb îmi mai găsesc odihna și meditația în cărțile de tarot. Ultima dată mi-a ieșit Valetul de Bâte. Sună mai bine în engleză. Ce-am desprins e că voi avea puterea să îmi țin corpul drept în deșertul care urmează. Tarotul nu minte.

Colecționez stilouri. Încă un semn că îmbătrânesc. Ultimul mi l-a adus un prieten de la Paris.  Am pus în el cerneala japoneză oranj, comandată special de pe un site de profil. Pagina a avut pur și simplu orgasm la contactul cu penița de rodiu. Cel puțin așa îmi place să cred.

Știu muzica românească contemporană pe de rost și asta e doar una din activitățile nepopulare pe care le întreprind. Irina Rimes e extraordinară, orice ar zice oricine, și chiar dacă nivelul muzical al contemporaneității muzicale românești e jos există nuferi în lacul cu noroi. Eu așa cred.

Mi-e silă de oamenii care manipulează prin concepte. În egală măsură mi-e silă și de cei care manipulează prin emoție. Mă regăsesc, pe rând, în ambele categorii. Apoi îmi dau seama că, omenește vorbind, totul e manipulare și de obicei când ajung la partea asta a raționamentului mă ia somnul și mă liniștesc.

Îmi place în continuare Kevin Spacey și mă amuz la glumele lui Louis CK pentru că (deși știu că nu mai e posibil în această epocă de tristă realitate) susțin ideea conform căreia artistul trebuie să aibă o „persona” în care să se îmbrace înainte să se prezinte publicului, inspirată de sinele lui adevărat dar nu tributară lui cu orice preț.*

Știu că am o față mobilă și că nu pot să-mi ascund disprețul, dezgustul, supărarea, sila și oboseala în fața anumitor persoane, produse artistice sau situații de viață. Îmi cer scuze public. Oricine și orice merită o a doua șansă. Nu însă de la mine. Sunt teribil de limitat în ceea ce privește acest aspect.

Îmi doresc sănătate, fericire, liniște și iubire. La acest capitol întruchipez ideal clișeele urărilor care mobilează în mod obișnuit o zi de naștere. Cu alte cuvinte, orice mi-ați ura, nu aveți cum să greșiți.  Vă mulțumesc pentru încredere. Mama, Tata – o să ajung cineva.

Harvey Weinstein. Sau: Când devine compromisul abuz?

Hollywood-ul e în doliu moral. Vuiește internetul. Guri de pretutindeni scrijelesc pereții online-ului cu opinii de tot felul. Cunoscutului producător american Harvey Weinstein (Shakespeare in Love, Bands of New York), i-a fost demascat într-un curajos reportaj New York Times comportamentul cel puțin nepotrivit (ca să folosesc o formulare extrem de îngăduitoare) față de diverse entități feminine cu care a interacționat în diferite contexte începând cu jumătatea anilor 90 și până încoace, recent.

Faptele sunt fapte, prezumția de nevinovăție e prezumție de nevinovăție (mult mai aplicat în societatea Americană decât aici, în estul mioritic, unde oamenii sunt infractori de-ndată ce spune televizorul că sunt infractori și nu atunci când decide asta un judecător care, la urma urmelor, exact cu asta se ocupă) iar timpul le va limpezi încet-încet pe toate că, deh, așa-i în viață. În orice caz, a te comporta astfel cu o femeie, profitând de secole întregi de inegalitate de gen dar și de o ipostază a puterii care te avantajează este, fără discuție, un fapt oribil.

Totuși, argumentul pe care doresc să-l aduc în discuție și pe care nu l-am înțeles până la capăt citind mărturiile femeilor (din ce în ce mai multe) care au ieșit în față la spargerea bubei (când omul nostru e jos și nu mai poate să dea înapoi) argumentul, deci, pe care vreau să-l aduc în discuție este acela conform căruia această tăcere în care aceste povești absolut oribile au fost învăluite până acum se datorează, într-o parte din cazuri, fricii victimelor de a „nu-și rata cariera”.

Întrebarea pe care mi-o pun de fiecare dată când aud acest argument, atât din gura unor doamne dar și din gura unor domni (în alte contexte) care activează în domenii liberale este: cât de tare îți poți dori să faci o carieră astfel încât să fii dispus să mergi până într-acolo cu compromisul față de tine însuți? Dacă suporți în tăcere ceea ce consideri a fi un abuz în numele carierei și scopul tău e acela de a reuși cu (aparent) orice preț nu e, cel puțin într-o măsură, o parte din problemă și la tine?

Meseriile vocaționale sunt, în bună măsură, meserii de care oamenii se apucă pentru că descoperă în ei înșiși o capacitate excepțională care lipsește altora. Apoi, ne apucăm de cântat, de regizat, de jucat etc. pentru că intuim în aceste forme de expresie o libertate mult mai mare decât în profesiile „normale” (libertate pe care, fie vorba între noi, o pierdem de îndată ce începem să practicăm aceste meserii în mod profesionist – dar asta e o cu totul altă postare) și ne apucăm să ne facem actori, regizori sau cântăreți pentru că bănuim că făcând aceste meserii ne vom putea povesti pe noi înșine lumii în așa fel încât să adormim liniștiți, fericiți și zâmbitori noaptea (la fel și spectatorii noștri, bucurați de poveștile pe care le spunem). Facem ce ne place și MAI ales n-am făcut marele compromis (de care îi acuzăm cu atâta patos pe cei care merg pe drumuri „clasice”) de a ne alege o meserie în care prioritatea noastră să fie una financiară. Nu. Noi am fost mai presus de asta. Noi am ales pasiunea înaintea banilor. Ce vreau să spun e că majoritatea indivizilor pornesc pe acest drum nepătați, neîntinați și mai ales fără nici cea mai mică idee că ar putea, la un moment dat, să accepte să fie victime silențioase ale unui abuz, în numele carierei. Unde se petrece ruptura?

Își are oare viitoarea tăcere în fața abuzului sămânța tocmai în acest idealism irațional pe care atâta lume îl practică în legătură cu profesiile liberale? Jurnalistul de investigație – erou, actorul – vedetă, regizorul – demiurg, rockstarul absolut. Să fie tocmai în aceaste tipologii strălucitoare atât de tentante demonul nemărturisirii? Tac pentru că am un vis și-l voi atinge cu orice preț. Pot înțelege. Cred că putem înțelege cu toții. Visele, ca și gusturile, nu se discută și în limitele unei moralități (din ce în ce mai laxe) se pare că avem voie să facem orice în numele lor. Cel puțin așa ne învață Americanii (unde ești Tudor Chirilă?!?). Atunci de ce simțim nevoia să revenim asupra deciziei mai târziu și să numim abuz ceea ce la mijlocul anilor 90 când se petreceau faptele a trecut prin conștiința noastră drept un compromis în numele viitorului succes? De ce devine compromisul – abuz retrospectiv și nu se instituie ca atare la momentul petrecerii acțiunii?

What_Dreams_May_Come_Robin_Williams_courtesy_Polygram_Filmed_Entertainment_t670

photo: jacksonfreepress.com

Dicteu semi-automat despre 1 Iunie

Azi dimineață m-am trezit cu intenția clară de a posta pe Facebook o fotografie cu mine copil. Numai Dumnezeul Cel Bun al on-line-ului m-a oprit din a face ceea ce aveau să facă de-a lungul zilei sute – mii – milioane de muritori. A fost așadar ziua copilului și Digi 24 a dedicat întreaga zi de emisie acestui eveniment. Cel puțin așa se lăudau că urmează să facă de dimineață. Ce a urmat după nu știu fiindcă, slavă Domnului, am avut treabă.

Mă simt obligat, presat, de mediul on-line (dar nu numai) din care cu atâta murdară voluptate fac parte, să opinez la rându-mi asupra acestei minunate zile. Și deci asupra copilăriei.

N-am avut o copilărie nefericită. Nici anormală. De altfel nicio copilărie nu e anormală până la proba contrarie a termenilor de comparație. Copilăria prietenului, copilăria colegului, copilăria iubitei. Copilăriile celorlalți. Fiecare mai bună sau mai proastă (ce bucurie relaxată când e așa!) decât a mea.

Cea mai frumoasă amintire de atunci e legată de razele de soare care intrau pe geamul dormitorului femeii care m-a crescut până pe la patru ani. Raze care se poticneau în particulele haotice de praf aflate care-ncotro. Sentimentul începutului de zi întâmpinat cu bucurie și odihnă e ceva ce, spre rușinea mea, n-am mai trăit de mult. La momentul la care i-am expus dorul de acest sentiment de bucurie -neîntinată de demonul „trebuie” (malefică păpușă în mâna cruntelor responsabilități)- un prieten bun mi-a readus aminte că e posibil să sufăr de sindromul Peter Pan.

Care va să zică dacă nu mă pot împăca cu status quo-ul unei existențe repetitive, motorizate, se cheamă că am o boală și nu un ideal. Frumoase raționamente ale unei societăți pragmatice.

Voi fi citit și acuzat de patetisme. Cer îndurare și explic că proza e singurul loc unde mi le permit. Și teatrul (uneori) dar nu totdeauna. Ce bucurie să fii patetic. Să apeși până la capăt pedala furiei credincioase. Pedala lipsei de rațiune. În speranța că măcar de data asta nu te vei izbi de un zid oarecare.

A fost ziua copilului, așadar, mai sunt mai puțin de trei sferturi de oră până la finalul ei, am sărbătorit-o, atât de priceput, prin muncă și idei constructive, așa cum îi șade bine unei rotițe esențiale dintr-un angrenaj esențial, parte și el dintr-un angrenaj mult mai mare, la rându-i parte din altceva, mereu mai mare și mai greu de înțeles, și tot așa până când mințile noastre se vor odihni, în sfârșit, în loc luminat, în loc cu verdeață. Ce lumină va fi atunci. Și câtă verdeață?