Filmuleț cu mine recitând Minulescu.

Filmuleț cu mine recitând Minulescu. Imaginați-vă un început simplu. Băiat pornește aparatul de filmat. Zâmbește. Așteaptă să se adune oameni în LIVE. Așteaptă. Așteaptă. Intră câțiva. Mai întâi trei. Pe urmă cinci. Șapte apoi. Mai târziu zece și tot așa până când se adună vreo 50. Îmi curăț corzile vocale de flegmă printr-o tuse scurtă care crează anxietate în cei ultrapanicați care chiar cred că virusul Corona pândește la fiecare colț. Îmi curăț corzile, deci, și pornesc:
 
„La Circ…
Un accident banal –
Un acrobat,
Un salt mortal
Și…
Acrobatul nu s-a mai sculat…”
 
Am un aer patetic. Fac pauze lungi de fiecare dată când pe text apar marcate punctele de suspensie. Mi-am făcut o voce gravă, răgușită, de artist care recită. În niciun caz nu vorbesc cu vocea mea. În ciuda faptului că poezia e tristă optez să zâmbesc cu un aer amărât pe tot parcursul ei fiindcă mă gândesc că s-ar putea ca asta să-mi aducă mai multe like-uri. Sunt îmbrăcat simplu dar curat. Nu vreau să transmit publicului spectator mesaje greșite. Nu vreau să creadă nici că actorii sunt foarte bogați dar nici că actorii mor de foame. Nu. Actorii trăiesc. Demn. Fiecare cum poate.
 
„Alămurile din orchestra au tăcut,
Iar clovnii din arenă au țipat…
Dar publicul din staluri n-a crezut
Că poate fi și-un accident adevărat
Și-a fluierat…
Zadarnic –
Mortul n-a mai înviat…”
 
De afară se aude o ambulanță. Nenorociții ăștia cu echipajele lor de urgență îmi strică mereu manifestările artistice on-line. Dacă moartea unui om a ajuns să fie mai importantă decât mine recitând Minulescu atunci, să mă ierte Dumnezeu, cultura chiar e pierdută. În orice caz, pe Live a intrat o fată care-mi place. Una căreia i-am dat zeci like-uri la pozele deocheate de pe instagram. Îmi îndrept ușor spatele, insesizabil la o adică, și continui să recit mai apăsat. Miza a crescut. Acum mă interesează doar ca ea să înțeleagă că sunt Alfa. Că sunt bărbatul pe care îl caută. Tonul vocii se intensifică iar inima îmi bate mai tare.
 
„Pacat de el!…
Era un tînăr acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus și pîna jos,
De care publicul se minuna,
Cînd îl vedea-ndoit ca un inel,
Sau cînd pe bara fixă se-nvîrtea
Ca o morișcă de cafea
Cu balerina lînga el!…”
 
Și când zic asta cu balerina privesc cu subînțeles drept în mijlocul camerei de la laptop și prin ea drept în ochii acestei pițipoance de consum care mi-a făcut sufletul bucăți și prin ei drept în sufletul ei superficial care trăiește din like-urile mele și ale altora ca mine. Și mi-o imaginez înțelegând că ea e balerina despre care se vorbește în poezie. Și că eu sunt acrobatul. Mort. După ea.
 
„Dar balerina nu-l iubea!…”
 
Aici încerc cu orice preț o lacrimă. Dacă reușești să plângi, ca actor, chiar nu-și mai pune nimeni problema că s-ar putea să n-ai talent. Lacrima e confirmarea supremă. Dac-o scoți ești, iremediabil, cineva. Încerc să plâng deci. Pe sub masă, mă ciupesc puternic de interiorul coapsei și îmi încordez diafragma. Nimic fir-ar al dracului. Mă fac de rușine de față cu fata asta. Uite-o cum mă privește, cel mai probabil fascinată de vocea și atitudinea mea, iar eu nu sunt în stare să storc o amărâtă de lacrimă. Mă rog. Sunt un actor cu experiență. Dacă nu vine pe ochi o bag în voce. Răgușeala de până acum se umezește a plâns. Continui să recit.
 
„Povestea lui?
Hm!…
Povestea mea –
A mea,
A ta
Și-a altora!…”
 
Aici zâmbetul amărât chiar merge perfect. N-a fost în van.
 
„Același accident de circ banal…
O zi relache,
Și-apoi, la fel,
Cu-aceeași balerină lîngă el,”
 
Din nou ochii în sufletul pițipoancei mele. Dacă n-a înțeles până acum, aici sigur se va edifica. E clar domnule. Pentru tine recit! Imediat după ce se termină nenorocirea asta de carantină vreau să-ți recit printre stelele alea de mare din Bali cu care ți-ai tot făcut poze vara trecută. Să-ți recit tăvălit printre adidașii ăia platformă de-i poartă toată lumea acum. Ăia multicolori de par veniți din viitor. Tu ești! Tu și postările tale cu creme de la Plush Bio! Printre cremele alea vreau să-ți recit, fără să-mi ating fața de ele – evident. Sunt convins că înțelege. Confirmarea irefutabilă apare și ea. Îmi dă LOVE. Îmi dă love la live-ul de pe Facebook. Pițipoanca a fost îngenuncheată. Îmi pregătesc atacul final. Ultimele două versuri. Deși scurte, deși nu mai spun mare lucru în economia poeziei, deși nu fac decât să sublinieze sensul exprimat deja, voi face tot posibilul ca prin ele să îi transmit subliminal să mă contacteze în privat.
 
„Alt acrobat…
Alt salt mortal!…”
 
Cinci cuvinte, rostite rar, incredibil de rar, întinse pe câteva zeci de secunde, pe sub care am transmis cu intensitate următoare mantră: „Scrie-mi în privat. Scrie-mi în privat. Vrei să-mi scrii în privat. Când termin poezia vei simți o nevoie acută să-mi scrii în privat. La finalul poeziei îmi vei scrie în privat. Scrie-mi în privat. Scrie-mi în privat. Vrei să-mi scrii în privat. Simți o nevoie incontestabilă să-mi scrii în privat.”
 
Am terminat de recitat. Din cei 50 de oameni de la început mai sunt vreo 15. 15 printre care și ea. N-a plecat. Fidelă cum o știu de pe instagram, a rămas. Mulțumesc cu falsă umilință publicului meu și le promit că mâine voi reveni din nou, la aceeași oră. Pe internet sunt importante consecvența și predictibilitatea. Doar așa construiești o comunitate importantă de pe urma căreia, la un moment dat, să poți chiar câștiga niște bănuți. Puțini la început. După care, cine știe, mai mulți.

STOP

e8b015187a460ddd6b
Aș vrea să vă spun mai degrabă cum mă simt. În locul unui nou episod. Mă gândesc că promisiunile pe care le facem pe rețelele astea sociale („de mâine scriu despre America”) mai ales în aceste timpuri incerte în care vulnerabilitatea e la cote maxime și în care fiecare are nevoie să facă… ce are fiecare nevoie să facă… sunt ca niște lanțuri invizibile care ne țin legați de un mediu care de cele mai multe ori golește viața de sens în loc să o umple.
Eu mă chinui să scriu din amintiri despre America. Și intenția inițială a fost una pozitivă. Să rememorez excursia pe care am făcut-o atunci și să adaug fotografiilor pe care le am din momentele respective un text care la bătrânețe să mă facă să-mi amintesc mai ușor ce și cum a fost. Numai că odată  „tabloidizat”, demersul s-a pervertit. În fiecare zi, în loc să fac o rememorare onestă și cât mai exactă posibil, ajung să scriu (mai degrabă dintr-o obligație, CULMEA!, auto-administrată) lucruri încremenite, amintiri superficiale tratate expeditiv cu gândul la cum să surprind, cum să nu plictisesc, cum să fiu interesant aici, pe termen scurt. Nimeni n-are nevoie de asta. Nici eu și nici dumneavoastră. Se scrie atât de mult și atât de prost, se dă naștere unei asemenea cantități de informație inutilă, de maculatură (mai ales în această perioadă) încât amintirile mele despre America pe care, pe deasupra, le mai și scriu în viteză, deloc aprofundat, tipic mediului on-line, nu sunt decât un vraf suplimentar din aces munte pre-existent de mediocritate.
Nu vreau să contribui la avlanașa informațională adăugând Universului nimic. Sunt atâția alții care sunt mult mai abili decât mine în superficialitate și cărora această haină nici măcar nu le stă așa rău. Fiecare cu ale lui. Eu voi continua jurnalul în intimitate, dacă și când voi avea chef, încercând să întorc acest demers la onestitatea intenției inițiale.
Iar pe dumneavoastră vă invit (așa cum mă invit și pe mine) să luați o pauză de la Facebook în aceste ultime săpămâni de carantină, să citiți cărți care chiar merită citite, să vedeți filme care chiar merită văzute și interviuri cu oameni care chiar au ceva de spus. Că așa, să ne facem, putem toți.
Ne vedem la teatru, după carantină!
PS: Ca prim pas, îmi permit să vă recomand interviul actorului Andrew Scott de la Oxford Union. Îl găsiți pe Youtube. Doar asemenea lucruri, care ne înalță spiritual și care ne activează părți de mult adormite ale creierului, ne pot face trecerea mai ușoară nu doar prin această perioadă ci și prin viață, în general. Vacanță frumoasă în continuare!

EPISODUL 5 – LOS ANGELES 3

IMG_0563

Din episoadele anterioare: Andrei & Mirciulică au plecat la finalul lui 2019 într-o vacanță de două săptămâni prin America. După un zbor de șaisprezece ore au aterizat la Los Angeles unde și-au început aventura. Primele două zile au fost pline de efort fizic. Munți, dealuri, nudălși cu alune, burgeri, cartofi prăjiți, anticariate – vor mai rezista oare? Va putea îndura ficatul lor această aventură extraordinară? Stați pe-aproape fiindcă numaidecât începe EPISODUL 5. Pa pam pam. Pa pam pam pam pa pam. Pa ram pam pam PAM!

Așa. Acum că a trecut sărbătoarea Paștelui, simt nevoia să vă povestesc ce-am făcut în a doua zi de Crăciun.Am vizitat Universal Studios. Mirciulică s-a ales cu o răceală chiar în ziua dinainte (poate un coronavirus timpuriu, poate o viroză luată prin avion?) așa că pentru el vizita la Universal a fost frumoasă dar nu CEA mai frumoasă din lume, în principiu fiindcă avea febră și-i curgeau mucii. Evident, nu e plăcut să-ți curgă mucii într-un montagnes russes mai ales când vagonul în care te afli stă cu capul în jos iar sub tine sunt alți călători, în alte vagoane. Da. Exact. Gravitația duce mucii pe ei. Dar până să vă băsmesc despre roller coasterele în care ne-am dat și despre cum i-am umplut de muci pe ceilalți turiști (asta nu s-a întâmplat, totuși, e doar fantezia mea) aș vrea să vă rog să-mi acordați câteva rânduri în care să vă explic cum am fost castrat de angajații Studiourilor Universal din Los Angeles.

Cine mă cunoaște îndeaproape știe că am foarte puține elemente care mă definesc ca „mascul” (în afară de sexul biologic, desigur, care în cazul meu nu e relativ și îmi definește și genul). Știu, știu.Ne aflăm în mijlocul unei schimbări radicale de paradigmă în care ne dăm seama că femeile au tot  dreptul să fie puternice și bărbați au tot dreptul, ba chiar obligația, să plângă din când în când ca să arate că au și ei suflet (e foarte ok, nu mă pun contra valulului – plângeți, băieți, numai plângeți!) dar trebuie să admit cu rușine că unii dintre noi (eu!) încă mai trăim (eu!) în capcana asta retrogradă și privim (eu!) cu ironie mâhnită definiția cea veche a Bărbatului (cu B mare!) deplângând faptul că nu încăpem (eu! nu încap!) nicăieri în ea, oricum am da-o. Ce vreau să zic de două fraze circumvolute încoace e că habar n-am să schimb becuri, să repar mașini, să bat cuie sau să văruiesc. Și n-am ca pasiune gătitul și nu-s mai bun la gătit ca o femeie (fiindcă eu o fac din pasiune și ea din obligație, vezi Doamne!). Conduc ca o cizmă și dacă mă-ntrebi ce-s alea buloane e posibil să te acuz de proastă vorbire a limbii române (se numesc „bulane” și oricum e un termen foarte vulgar pe care aș vrea să nu-l mai folosești). Gata. Promit c-o scurtez.Mă simt ca Polonius. Gata.

Deci: fiindcă nu reușesc să-mi confirm nicicum masculinitatea reparând obiecte prin casă sau mergând la sală, o fac cumpărându-mi din când în când câte o… chestie „bărbătească”. Un briceag de exemplu, că aici voiam să ajung. Înainte să plec în America, voind într-o frumoasă dimineață de toamnă să mă simt bărbat, mi-am cumpărat o frumusețe de briceag de la Victorinox, din ăla care are-n pântecul lui roșiatic (că roșu mi-am luat!) și șurubelniță și fofecuță și tirbușon și scobitoare și cuțit și fierăstrău și imbus și (în sfârșit!) toate lucrurile necesare unui bărbat ca să fie bărbat. Și m-am hotărât (eu, care pierd lucruri la fiecare pas – cred c-am avut 17 buletine până la vârsta asta – exagerez, desigur, de dragul inimioarelor miloase pe care mi le veți da) să port briceagul cu mine peste tot în America.Îmi promisesem că va fi cel mai bun prieten al meu în această călătorie. El și Mirciulică, parteneri de nădejde. Așa că era absolut necesar să-l iau cu mine la Universal Studios. Dacă eu văd studiourile, dacă Mirciulică le vede, briceagul, acest simbol absolut al masculinității mele, de ce să nu le vadă și el la urma urmelor? Mi l-au oprit la intrare, când am trecut prin detectorul de metale.

Și cu asta, angajații Universal Studios mi-au răpit această bornă a masculinității, castrându-mă practic. Masculinitatea mea zace și acum, însângerată, undeva într-un fișet insalubru din Los Angeles. Să-ți fie rușine, Donald Trump!

Ce-am văzut la Universal, întrebați? Păi în primul rând am făcut turul studiourilor în trocarici. Am văzut decorurile în care s-au filmat niște secvențe din Back to The Future. Am văzut avionul prăbușit pe care scenografii l-au construit pentru „War of the Worlds”, filmul lui Spielberg. Am văzut un rechinmecanic ca cel pe care l-a folosit tot Spielberg în Jaws. Mă rog, chestii din astea turistice și care dezbrăcate de sensul lor inițial (acela de a servi drept decoruri de film) capătă un iz butaforic, lipsit de viață. Contrar așteptărilor, această constatare mi-a adus bucurie fiindcă mi-a amintit că domeniul în care activez rămâne un domeniu al basmului și al fanteziei, aflat la ani lumină distanță de încercarea creatorilor contemporani de a fi hiperrealiști în expresie. Fiecare actor, fiecare regizor, fiecare scriitor, fiecare artist, nu e decât un alt Baron Munchausen care se pricepe să facă ceva din nimic și căruia, ca să te bucuri deplin de arta lui, trebuie să-i faci favoarea de a-l crede pe cuvânt. Mă rog, sunt un romantic, ce să zic. Să mă ferească Dumnezeu de viitorul apropiat în care-o să mă răstignească materialiștii pe cruce. Ține-te, Doamne!

Ne-am dat în: Flight of The Hypogriff(un rollercoaster foarte mișto care ne-a ridicat în 30 de secunde adrenalina la maxim!), am vizitat Aleea Diagon și ne-am primit bagheta magică care, evident, EA ne-a ales pe noi nu noi pe ea (bla! bla!), am vizitat Castelul Hogwarts și am zburat pe mătură (de fapt eram prinși în niște chingi pe niște scaune speciale dar părea că zburăm pe mătură), am mers cu barca prin Parcul Jurassic, printre dinozauri și am avut parte de o surpriză la final, chiar după întâlnirea cu T-REX (no spoilers!). Pe scurt: am trăit o zi întreagă în visul cinematografic American, plin de plastic și kitsch, sfârșind prin a negoli buzunarele de mărunțiș prin magazinele de la ieșire, cumpărând brelocuri, tricouri și căni. Ca să avem și acasă.

Această zi ultra-Americană nu putea avea un final mai potrivit decât o cină târzie la McDonalds, printre oamenii străzii. Because every high has it’s low.

Mâine plecăm spre Las Vegas.

 

 

EPISODUL 4 – LOS ANGELES 2

IMG_0477

M-am luat cu altele și am uitat să vă spun piesa de rezistență. În prima seară la Los Angeles, după ce am coborât dealu’ gâfâind, icnind și scuipând sânge, am vrut cu orice preț să ne punem la-ncercare putirința mai ceva ca-n Asia Express și am decis, nu să dormim cum am MINȚIT în postarea anterioară! ci să mergem la cinematogoraful lui Quentin Tarantino. Tocilarii filmului știu probabil că domnul Tarantino și-a cumpărat un cinematograf mic în Los Angeles (nimic opulent, nimic ieșit din comun – ba din contră) pe care îl conduce în regim de cinematecă. Adică domnu’ Tarantino face programul el însuși și pune filme americane vechi după cum îl taie capul. Când am nimerit noi acolo erau două filme de Crăciun, back to back. Adică intrai în cinema și puteai să stai șase ore până se termina tot programul. Noi am intrat cu curaj, ne-am așezat pe scaune și până s-apucăm să băgăm mânuțele în pungile cu floricele… am adormit. Ne-am trezit cincisprezece minute mai târziu când se terminaseră scurtmetrajele animate de la început (parte din program, ca pe vremuri, au fost un scurtmetraj animat din anii 50 dar și câteva reclame vintage). Când ne-am dat seama că suntem complet inapți să luăm parte la proiecție ne-am ridicat, am deranjat băbuțele din capul rândului și duși am fost la cazare unde (de-abia acum!) am adormit ca ultimii oameni ai planetei.

Ne-am trezit a doua zi dimineață și-am mers drept la The Getty Museum. Am luat autobuzul până acolo și așa am descoperit că transportul în comun din Los Angeles e pentru turiștii naivi, ca noi și pentru oamenii străzii. Efectiv, în mijlocul de transport, nu eram decât noi și încă trei persoane: un negru îmbrăcat în marinar care vorbea singur, un asiatic american căruia i-ar fi prins bine un duș și ceva de mâncare și un tip în vârstă, un american get beget, care privea insistent în bara de care se ținea ca să nu-și piardă echilibrul, ca într-un glob de cristal. N-am putut să nu mă gândesc că la ei și-n alienare e diversitate. Fiecare rasă e reprezentată, fără niciun fel de discriminare.

The Getty e o hardughie. Pe scurt, nenea ăsta care s-a umplut de bani din petrol (multiplicând primul milion primit moștenire de la taică-su) și care are niște viziuni despre viață atât de puternic-capitaliste că se răsucesc (atât în mormânt cât și în viață, ca titirezii) ideologii marxiști, a adunat într-un singur loc opere de artă europene (icoane, tablouri, sculpturi) și nu numai, pe care mai apoi le-a expus publicului (gratuit) în cadrul acestui muzeu. După moartea lui, a lăsat instituției un fond din care se fac în continuare achiziții pentru extinderea patrimoniului. Îmi pare tare rău că am trecut ca prin brânză printr-o expoziție de grafică americană de la începutul secolului XX în care aș fi vrut să caut inspirație pentru o idee care-mi tot bântuie mințile în ultima perioadă.

De la Getty am luat un alt autobuz, mai plin cu turiști de data asta, până la Santa Monica Pier – punctul final al rutei istorice 66 (Route 66) unde ne-am întâlnit prima dată, de-a dreptul, față în față, cu oceanul și cu un vânt nenică de ne tremurau căciulile. Ca fapt divers, apropo de teribila ignoranță în care mă regăsesc, mi-am amintit o scurtă anecdotă, petrecută în 2018 când am călătorit în Sri Lanka. Am intrat atunci în apă cu colegul Alexandru Ion și după câteva scufundări de probă am exclamat: „E sărată!”. Modestele mele cunoștințe de geografie, acumulate mai puțin în școală și mai mult în călătorii, pierduseră printre crăpăturile circumvoluțiunilor informația conform căreia apa oceanelor e sărată. N-aș putea jura că HABAR NU AVEAM înainte de 2018 că așa stau lucrurile. Oi fi auzit în școală, oi mai fi văzut vreun ocean la viața mea, cert e că de-abia în ziua cu pricina am reușit să fundamentez această informație. Să o asum visceral. Anume că apa oceanelor e sărată. Până atunci, nu numai că acest detaliu nu exista în viziunea mea despre lume dar nici măcar nu-mi pusesem problema. La urma urmelor apa e apă. Sărată, nesărată – e apă. Nu fiți ca Andrei. Fiți mai deștepți.

Nu pot să nu las șirul amintirilor să-și urmeze cursul propriu. Aveam o profesoară de matematică cu care făceam pregătire prin clasele 1-4. Dacă mă întrebați de ce făceam pregătire la matematică în clasele 1-4: habar nu am. La una din ședințe a început să mă întrebe câte zile are fiecare lună. Atunci am aflat pentru prima dată că fiecare lună din an are un număr fix de zile, care se repetă mereu la fel, anual, infinit. Până atunci nu-mi pusesem problema. Indiferent de zilele dintr-o lună, zilele erau… zile iar viața continua să curgă, cu sau fără informația asta. N-am să uit niciodată privirea ei disprețuitoare în fața tabulei rassa care eram. Nici acum nu știu câte zile are fiecare lună, ce înseamnă an bisect și alte lucruri din astea care, poate, pentru unii sunt la mintea cocoșului. Prefer calendarul.

Revenind. La Santa Monica Pier am mâncat niște cancer american în formă de burger, cartofi și creveți prăjiți la restaurantul Bubba Gump Shrimp . Pentru necunoscători, un restaurant care funcționează în regim de franciză, inspirat de filmul Forrest Gump și deschis în 1994. Ne-am confruntat din nou cu ospitalitatea forțată americană, întrupată de această dată într-un manager de sală zelos care ne-a întrebat unde plecăm de acolo și când i-am zis de Vegas nu s-a lăsat dus de la masa noastră până nu ne-a recomandat vreo trei restaurante de acolo pe care ni le-a și scris pe un șervețel. Când ne-am ridicat să plecăm era să uit șervețelul pe masă. Prilej numai bun pentru Mirciulică să-mi amintească că de fapt nici pentru mine și nici pentru managerul ăla de sală conversația n-a însemnat nimic și deci că suntem amândoi (și eu și el dar mai ales eu) niște mari ipocriți. Mare adevăr. Dar altfel am mâncat bine.

De la Santa Monica Pier am luat-o pe jos pe Venice Boardwalk unde oamenii se dau cu bicicletele și fac sport (bleah!), am mers să vedem Binoculars Building, faimoasa clădire a lui Frank Gehry (și sediul Google din LA) după care am făcut o ultimă oprire la Venice Canals. O Veneție de câteva sute de metri pătrați, cu case fără perdele, înconjurate de apă pe toate părțile și pe ferestrele cărora te poți uita ca un sărman absolut la cum își trăiesc viața familiile americane din partea de sus a clasei de mijloc. Era ajunul Crăciunului. Oameni adunați în jurul meselor încărcate în case împodobite cu ghirlande de lumini multicolore. Nu neg că undeva în adâncuri m-am simțit puțin cum trebuie că se simțea fetița cu chibrituri în basmul cu același nume. Apoi am dormit.

EPISODUL 3 – LOS ANGELES

IMG_0264
În prima dimineață ne-am trezit amândoi, buhăiți de jet-lag, pe la cinci dimineața. Am mai mermelit-o în pat cât să se facă o oră decentă de ieșit din casă și de-ndată ce s-a arătat prima rază de soare, duși am fost.
Ne-am oprit pentru mic dejun în prima magherniță cu cafea și mâncare vegetariană care ne-a ieșit în cale. Îmi place mâncarea vegetariană de-mi vine să mănânc ceafă de porc toată ziua așa că pentru mine a fost puțin jignitor. Eu beau cafeaua la stacană, americanii la fel deci aici ne-am potrivit.
În primele ore am consumat LA-ul comercial, ca să scăpăm de el cât ai zice pește. Am sosit acolo cu o prejudecată legată de partea cinematografică care mi-a fost confirmată. Multă butaforie contemporană peste o istorie destul de interesantă. Suveniruri, brelocuri, magneți și câteva clădiri care au viață-n ele doar dacă în jurul lor sunt vedete, la o lansare de film. Altfel, un spațiu fără putere reală, prin sine însuși (minus cinematografele kitsch făcute de Sid Grauman care au un farmec aparte). Din păcate, din cauza faptului că am călătorit acolo de sărbători, exact lucrurile pe care îmi doream să le văd mai mult (adică Hollywood Heritage Musuem – locul în care Cecil B. DeMille a avut primul studio, pe la 1912) erau închise. Am refuzat să vizitez Dolby Theatre, locul în care se țin anual premiile Oscar, fiindcă mi-am pus în cap să intru acolo pe alte căi. Sau să nu intru niciodată. Ce să fac. În anumite privințe sunt doar un adolescent întârziat sângerând pe caldarâmul propriilor vise. Foarte interesante, emoționante chiar, sunt urmele de mâini și de picioare lăsate de diverse personalități în curtea interioară a Grauman’s Chinese Theatre. Au acolo inclusiv labele leului care rage în sigla MGM. Mi s-au umezit ochii, cum era de așteptat, la picioarele și mâinile lui Robin Williams.
Pare-mi-se că tot în prima zi am nimerit și-ntr-un anticariat extraordinar de mișto, plin cu scenarii de filme trase la imprimantă, biografii de actori și cărți de tehnică cinematografică de unde mi-am făcut un prim „stack” pe care aveam să-l car la întoarcere într-o valiză suplimentară burdușită cu alte cărți, cadouri și nimicuri.
Am mâncat apoi la un restaurant chinezesc niște tăiței cu creveți și alune care mi-au terminat mințile. Iubesc mâncarea grasă, sățioasă și care totuși nu se așează greu în stomac. Nu știu cum dracu’ dar nudălșii ăia mi-au intrat în stomac cu agilitatea unei pisici birmaneze după care  s-au așezat cuminței, torcând fericți, chiar în balta cu acid gastric, așteptând să fie digerați. Excelenți nudălși.
În călătorii mai sunt disperat și cu trekkingul. Adică îmi place să hălăduiesc pe dealuri și deși nu-mi doream neapărat să urc până la Hollywood Sign, era singurul deal mai la-ndemână așa că am luat-o la pas, de la restaurantul chinezesc și până-n vârful dealului. Treaba e că a fost o drumeție mult mai grea decât ne așteptam iar noi eram deja treji, grație diferenței de fus orar, de vreo 17 ore chiar când am ajuns pe porțiunea cea mai dificilă. Am dus-o totuși până la capăt și ne-am bucurat de drum, de priveliște și mai puțin de semn care e înconjurat de un gard ca nu cumva să-ți faci nevoile pe el sau să scrii măscări cu markerul permanent.
De menționat, aici, că cele mai frumoase locuri de case din Los Angeles (deși sunt convins că am ratat enorm de multe alte zone frumoase) sunt cele din cartierul construit pe acest deal și împrejurul lui. Mi-am imaginat cum o să fie când una dintre zecile de proprietăți pe care le voi avea pe toate continentele va fi acolo. O să fie bine, cum dracu să fie.
Am ajuns acasă epuizați, cu picioarele umflate și cu un somn nemaivăzut în gușă. Am adormit pe la 9 seara, ora americii, numai ca să ne trezim a doua zi tot pe la cinci dimineața. Al dracului fus. Fusu-i gura mamei lui.

EPISODUL 2 – PRIMII PAȘI

IMG_0247

Mă vericule și ne lasă autobuzul drept în intersecția lui Hollywood Boulevard cu Vine Street. Ptiu. Ne dăm jos, ne cere doamna banii de bilet (că așa se plătește, la sfârșit) îi întindem cardurile și, na minune!, nu merge să plătim. Avea să fie doar primul incident dintr-o serie lungă cu carduri europene în America. Până la urmă, unul a mers. L-am scuipat pe toate părțile, i-am făcut cruce cu mâna stângă ca să-l scoatem de sub blestemul deochiului capitalist și l-a luat aparatu’ doamnei de-am putut plăti biletul.

Târând bagajele după noi spre cazare, deja călcam pe stelele de pe Hollywood Boulevard. Nu e puțin lucru să pășești pe Frank Sinatra, pe Ennio Morricone, pe David Bowie, pe Alfred Hitchcock și pe Bugs Bunny imediat ce ai ajuns în America. Aproape că simțeam cum bătăturile din talpă se-nmoaie și se umplu de talent (sau de păr). Pe stânga, un supermarket. Hai să mergem să luăm d-ale gurii pentru mâine dimineață. Intrăm frumușel, întrebăm pe cineva unde ne putem lăsa bagajele ca să nu ne cărăm cu ele printre raioane și purcedem către prima sesiune de shopping american (de mezeluri, iaurt și pâine). La urma urmelor e puțin important ce am luat. Important e primul șoc cultural avut la casa de marcat. Dăm peste un mexican relaxat, obez, cu o mustăcioară ca pana ciufulită a unui corb după chimioterapie, care ne salută lejer și intră într-un clasic schimb de replici de tip small-talk. Ce faceți, de unde veniți? Mirciuluică era șocat. În naivitatea lui, credea că mexicanului de la casă chiar îi pasă cine suntem și de unde venim așa că depunea eforturi considerabile să răspundă coerent și consistent. Eu, mult mai antrenat în ale complezenței, eram ca peștele-n apă, dădeam răspunsuri scurte și întrebam la loc, pasându-i de câte ori prindeam ocazia mingea responsabilității răspunsului, vânzătorului. Se cuvine o paranteză pentru a arunca în teren o temă de dezbatere:

N-am înțeles niciodată reticența anumitor oameni față de discuțiile de complezență (la care englezii și americanii sunt ași). Am considerat tot timpul că această capacitate de a discuta neimplicat despre nimicuri (vreme, numărul de la pantofi, cățeluși cu părul creț) e un mare semn de civilizație. A putea să discuți ceva, orice, cu cineva care nu te interesează (în loc să-i întorci spatele sau să-i arunci o privire de gheață care să-i paralizeze orice dorință de interacțiune) mi s-a părut tot timpul mai bine decât nimic. Am avut discuții la bere și în culise cu diverși colegi care susțineau că preferă interacțiunile cu un oarecare grad de profunzime – să „cut the crap” cum zice englezul. Păi ce discuții mai adânci să ai cu casierul de la supermarket? Ce să-mi zică și ce să-i zic în cele treizeci de secunde în care suntem obligați să interacționăm și în care scopul interacținii noastre e altul? Să vorbim rapid despre dezamăgirile noastre în legătură cu felul în care e manageriată cultura în țara fiecăruia? Să schimbăm scurt idei despre filantropie și dacă ea este într-adevăr o cale spre putere sau nu? Și chiar dacă n-ar fi vorba de casier. Nu am tot dreptul din lume să nu mă intereseaze anumite persoane? Și dacă ele nu mă interesează dar suntem totuși obligați să interacționăm, e mai bine să-mi declar cu brutalitate lipsta totală de interes, ca un tanc rusesc, sau e mai bine să folosesc această minunată, delicată, strategie socială care este complezența și să plecăm amândoi, nu neapărat fericiți dar cât de puțin ciufuliți emoțional posibil, la casele noastre? Vă spun și cred ceea ce spun: în colțul ăsta balcanic de lume, conversația complezentă este privită ca o lipsă de suflet, ca o lipsă de umanitate când de fapt ea este o invenție socială care netezește asperitățile și care duce lumea mai departe. Complezența duce, de multe ori, lumea mai departe. E greu de auzit ce spun fiindcă e nepopular și are un iz de aroganță, înțeleg, dar vă invit să gândim pe tema asta și poate unul mai deștept ca mine va fi capabil de o argumentație mai complexă care să confirme teza.

Revenind. Părăsim supermarketul, îmi expun încă de pe atunci ideea prezentată mai sus lui Mirciulică și nu reușesc să-l conving: că n-am suflet, că oamenii nu-s roboți și alte chestiuni din acestea. Pe scurt: ce tâmpit era mexicanul că vorbea frumos cu noi și că ne-a întrebat cum a fost zborul, fie și așa, dezinteresat. Mă rog. Pe măsură ce ne îndepărtam de Hollywood Bulevard și mergeam în jos pe Vine Street, peisajul se schimba. Străzile deveneau ceva mai murdare și ceva mai slab luminate. În Los Angeles sunt peste 35.000 de oameni ai străzii. Un șofer de UBER ne-a explicat cele trei mari tipare biografice care-i definesc: unii sunt pe stradă pentru că prețurile chiriilor explodează (se măresc chiar și de TREI ori într-un an, nefiind plafonate prin lege) și mulți nu își mai permit să le achite, alții sunt depedenți de droguri și toți banii li se duc pe evitarea sevrajului în timp ce o a treia categorie e formată de cei care ÎNCĂ mai vin în LA ca să lucreze în industria cinematografică dar nu reușesc (the American dream is not dead!). De asta, la tot pasul, pe toate trotuarele, sunt corturi înghesuite unele într-altele, populate cu oameni care beau, vorbesc singuri sau privesc în gol mângâindu-și câinii. E o viziune tragică a unei Americi care ratează major la acest capitol și e cu atât mai intersant cu cât foarte puține informații despre această Americă ajung în presa europeană. Așadar, pe măsură ce ne îndepărtam de centru începeau să apară corturi pe trotuare. Cazarea noastră (o cămăruță de 3 pe 3 luată prin Airbnb) avea vizavi o comunitate de astfel de nomazi care pe tot parcursul șederii nu au reprezentat vreun pericol și cu care ne-am obișnuit într-un final (deși parcă tot ne era puțin frică să venim acasă după lăsarea serii).

Am locuit timp de 4 nopți la câteva sute de metri de Hollywood Boulevard, într-un soi de „tenement house” care dispunea de o curte interioară în care parcau locatarii și care aducea cu motelurile americane tipice, cu care aveam să ne mai întâlnim pe parcursul acestei excursii. Un loc numai bun pentru crime – tot așa – cum văzuserăm noi în filmele polițiste.

EPISODUL 1 – DRUMUL

IMG_0219

Trebuie spus încă de la început că sunt „a sucker for America”. Desigur, ca tot ‘telectualu’ îmi dau seama că America pe care o iubesc eu e o proiecție virtuală pe care mi-a băgat-o-n cap ProTv-ul. Adică mie nu-mi place orice New York. Îmi place New York-ul în care rătăcește Kevin McCallister în Singur Acasă 2. Cum nu-mi place orice Americă. Îmi place America pe care o traversează Chevy Chase în National Lampoon’s Vacation. Și la femei am pretenții. Nu vii tu la mine, orice rezidentă a oricărui stat amărât, să te bagi în seamă. Vii dacă eși Kim Basinger în anii 90. Și tot așa.

Am călătorit prima dată în America în 2015 când am fost cu un spectacol de teatru la Arizona State University. Aveam 24 de ani și am vizitat America pe care mi-am dorit-o atunci. Un tărâm al excceselor desprins din American Pie și din poeziile lui Bukowski. Dar mai multe despre toate astea în romanul autobiografic pe care o să-l public chiar înainte să-mi dezvelească ăștia statuia din rond de la Piața Romană. În 2019, adică la finalul anului trecut, am vizitat o Americă îmbătrânită cu cinci ani – ca și mine. Călătoria a avut alt abur, mi-am dorit alte lucruri de la ea și le-am obținut ca atare. Am plecat douăzeci de zile în California după un an aglomerat astfel că documentarea anterioară deplasării a fost destul de superficială. Am extraordinar de multe aspecte ale vieții în care reușesc să fiu un ignorant absolut așa că deși luasem biletele de avion de prin Martie, eu până prin Septembrie încă mai eram convins că în California sunt 40 de grade de Crăciun. Eram absolut sigur că mă voi întoarce cu un bronz superb. Atâta mă duce capul.

În orice caz, am plecat din București pe 22 Decembrie la ora 9 dimineața și am zburat, cu escală la Istanbul, până la Los Angeles unde am ajuns (prin bunăvoința fusului orar) în aceeași zi la ora 16:45, după vreo 16 ore de zbor. Uite cum am rezumat un drum de o zi și jumătate într-o frază moderat-complicată. Pe avion am făcut rebus, am citit dosarele revoluției din Decembrie ’89 pubicate într-o ediție specială Historia și m-am jucat cu sălbăticie Gardenscapes pe telefon. Ăsta ar fi punctul în care ar trebui să menționez că n-am călătorit singur și că de fapt am descărcat bateria telefonului ALTCUIVA jucându-mă Gardenscapes dar asta e tot ce o să aflați despre entitatea umană cu care am călătorit fiindcă viața mea personală e a mea personală și cu asta basta. Să-l numim „un prieten”: Mirciulică. Am călătorit cu Mirciulică și i-am descărcat bateria jucându-mă Gardenscapes pe telefonul lui. Lângă Mirciulică, pe setul de trei scaune de la Economy, stătea o rezidentă a orașului Los Angeles care (am dedus eu ascultându-i fără rușine conversațiile telefonice) venea de la o înmormântare, un parastas, un priveghi, ceva care avusese loc prin Europa. În 13 ore de zbor a dat peste cap doamna îndurerată vreo 10 sticluțe de vin bisericesc, din alea mititele, înfășățele, de se dau pe zboruri, după care a început să plângă de săreau hainele de pe ea. Teribilă tragedie umană manifestată comic. În sfârșit, am mai stat de vorbă cu un sirian care știa bine limba română și care mergea în California în vizită la un văr. Era căsătorit cu o româncă neaoșă, de-a noastră, din Vaslui ceea ce m-a făcut instantaneu să-i zic lui Mirciulică, șuierat, printre dinți: „Al dracu’ ce noroc au toate curvele.” Așa auzeam eu la mine la Galați, babele din fața blocului, așa zic și eu acum. Iertată-mi fie lipsa de corectitudine de orice fel.

În sfârșit, am aterizat la Los Angeles. Dacă în urmă cu cinci ani, primul lucru care mă izbise la ieșirea din aeroport fusese cantitatea de mașini supradimensionate (comparativ cu cele de pe străzile europene) acum eram deja pregătit. Nicio Toyotă cu opt locuri nu m-a mai luat prin surprindere ca pe vremuri. Trecerea pe la ofițerii vamali a fost mai degrabă o formalitate. A mers uns, nu ne-a întrebat nimeni nimic, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că poate știau deja tot despre mine după ce mă văzuseră în spectacolele de la Teatrul Metropolis din București și de asta au fost îngăduitori. M-a trezit din visare Mirciulică cu o palmă după cap că sosise rata care mergea drept la noi la cazare.

Ne-am dat seama că am ajuns în America când ne-am descoperit singuri într-un autobuz desprins parcă din Speed: Cursa Infernală, condus de o negresă supraponderală cu unghii roșii de silicon care asculta la radio „All the single ladies” și țipa la fiecare stație la care oprea, cât o țineau plămânii ei generoși:„Haaaaaaaaliiiiiiuuuuuuud! Haaaaaaliiiiiiiuuuuuud!”. Râdeam cu Mirciulică de ne prăpădeam. Dar eram și fericiți. Ajunsesem în filme, cum ne doriserăm.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ziua teatrului

Azi e ziua teatrului. În fiecare an este. Pe douăzeci și șapte Martie. Anul ăsta ziua are însă o însemnătate aparte fiindcă teatrul, pentru moment, nu mai este. Nu așa cum îl știam cel puțin.

Sunt de paisprezece zile în casă și am avut timp berechet să-mi observ colegii în mediul online. S-au format cu rapiditate două găști distincte: pe de-o parte aceea a „early adopterilor” noii ordini mondiale. Cei care, fără frică, s-au apucat să mute teatrul pe internet, mai mult din dorința de a fi în continuare expuși decât din vreo credință profundă că mutearea teatrului pe internet este o posibilitate viabilă. De cealaltă parte: gașca celor oripilați de blasfemia pusă la cale de primii. Conservatorii carevasăzică. Aceia care avertizează că graba strică treaba, aceia care-și fac griji de ce-ar putea crede finanțatorii dacă ne văd așa de fericiți, zburdând în on-line cu buzunarele goale. Fascinant cum omul are acest reflex de a se ipostazia prin opoziție. Practic, niciunii dintre cei descriși mai sus nu ar exista fără ceilalți. Ce s-ar face ei o dată cu dispariția dușmanului? Oare unde se duc ideile când nu mai au alte idei cărora să li se opună?

Urmărindu-i, m-am întrebat unde mă plasez eu în toată această dezbatere. Deși tentația de a sta deasupra lucrurilor și de a le analiza neimplicat e mare, ca să reușesc o analiză cât de cât rațională trebuie să mă desprind de instinctul pervers de a privi lucrurile de sus.

Ca spectator, cele mai frumoase experiențe teatrale le-am avut în Anglia. Nu din cauza calității actoriei (deși trebuie spus că media profesionalismului la ei este mai sus decât media profesionalismului la noi) ci din cauza sentimentului că toți participanții la acțiune știu ce fac. Nu doar actorii. Regizorul, scenograful, recuziterii, echipa tehnică, au împreună conștiința comună a ceea ce fac și a felului în care SE face un spectacol. Privind producții englezești nu te dărâmă, decât rar, ca peste tot, interpretarea vreunui actor anume ci nivelul general al ansamblului care niciodată nu scade sub un anumit standard. Te intrigă până la enervare tinerețea echipelor tehnice, virilitatea lor. Siguranța cu care iau o canapea fără s-o târâie, precizia cu care așează obiecte împrejurul actorilor fără să-și tragă mucii, fără să tușească, fără să gâfâie, fără să se lovească de nimic. Te lovește siguranța rostirii interpreților. Felul în care aceștia produc cuvintele pentru ca ele să se rostogolească, cu forță, până-n spatele sălii. Nu toți, evident, nu tot timpul, dar majoritatea. Te obligă sănătatea lor, sentimentul că nu sunt delăsători, abilitatea lor de a fi mediocri fără să fie de neprivit (abilitate atât de utilă în teatru, mai ales în zilele în care n-ai talent). În sfârșit, nivelul general te face să simți că în spatele a ceea ce vezi există un plan, un demers.

Aici voiam să ajung.

Reacția comunității artistice la pandemie nu e în mod fundamental greșită, nici de-o parte nici de cealaltă, doar că nimeni nu pare să aibă un plan. O idee mai amplă care să structureze necunoscutul dinaintea ochilor așa cum se întâmpla pe hărțile de la Age of Empires când știai unde e baza ta, vedeai unde e baza inamicului și nu-ți mai rămânea decât să străbați cu atenție hăul negru dintre cele două. La fel și acum. Știm unde suntem dar dacă nu ne devine clar unde vrem să ajungem, drumul prin întunericul perioadei următoare va fi un haos lipsit de substanță și în final va deveni timp irosit inutil.

Nimeni nu pare că s-a gândit prea mult înainte să se arunce sălbatic în vria de a posta conținut pe paginile personale sau pe paginile oficiale ale teatrelor. Ce vrem cu asta? În ce fel ne dorim să ne ajute pe noi sau pe cei care ne urmăresc? De altfel, nici nu trebuie să te gândești mult. Trebuie să te gândești puțin și bine.

Teatrul Național din Londra a inventat un concept, cu un titlu și o siglă sub umbrela cărora va pune la dispoziția spectatorilor de acasă, începând cu 2 Aprilie, o parte din spectacole sale. Teatrul Național Londonez nu s-a grăbit să publice spectacolele azi ca să fie mai buric decât teatrele vecine. A inventat un program, a făcut un desfășurător, a propus o selecție, a funcționat ca un organism bine uns care manageriază o situație specială, propunându-și (din rațiuni evidente într-o astfel de situație) să fie în rând cu lumea dar nu cu orice preț, nu smucit, nu agresiv, nu vulgar, nu haotic.

În altă ordine de idei, Teatrul Național Londonez n-a picat nici în cealaltă capcană. Nu și-a suspectat colegii de breaslă de prostie. Nu i-a acuzat de o profundă neînțelegere a sensului teatrului în momentul în care aceștia au început, ca muștele bete de oțet, să bâzâie monoloage prin online. Nu s-a speriat că rădăcinile teatrului ar putea fi pervertite doar fiindcă niște actori dornici de aliniere cu trendul au început să posteze filmulețe cu ei spunând monoloage, sonete sau bancuri. Teatrul Național Londonez a înțeles că Tamisa curge într-o anumită direcție și că important nu este neapărat să înoți împotriva curentului ci să înoți în aceeași direcție, în stil propriu.

Teatrul nu se termină aici. E prea bătrân ca să mai moară. El se regenerează, ca o pasăre Pheonix, prin puterea talentului, dedicării și determinării fiecărei generații care îl practică. Vă invit să ne bucurăm cu ocazia acestei sărbători și să prelungim bucuria și după perioada de carantină, când ne vom întoarce la lucru. Să nu uităm atunci toate gândurile astea de copii mici cărora parcă le place și mai mult o acadea când le-o ia cineva din față. Să iubim acadeaua și după ce-o vom primi înapoi. Și eventual să depășim stadiul de sugari redevenind, ceea ce (cred eu) în mod eronat ura Stanislavski, meșteȘugari. Pun intended.

and then the trolls came (gând în autoizolare)

autoizolarea asta îmi potențează nevoia de libertate. mai abitir ca oricând, în această obligativitate de a sta locului regăsesc din ce în ce mai clar necesitatea de a fi brownian în mișcare. farmecul izbirii de pereți la-ntâmplare, în stil propriu, fără a da nimănui explicații. o fază pe care o credeam pierdută cu desăvârșire în brațele adolescenților haotici o regăsesc acum, ca un licăr de speranță, în mine însumi. văd în mine luminița de la capătul tunelului. nu-mi dau seama dacă mă fac înțeles. n-aș vrea să par vreun nebun cu înclinații poetice din când în când. nu. nicidecum. numai că fantoșa asta a omului organizat, realizat, cu responsabilități înalte, începe să mă strângă. caracterul iese din om, fără îndoială. dacă îmbraci haine strâmte dar nu ești în stare să rămâi slab, vor pocni pe tine la un moment dat. poți fi sigur de asta.

Ca să scriu

Mă obsedează de câteva zile o melodie a lui Elton John. Mona Lisas & Mad Hatters. Am ascultat-o pe drumul dinspre Canionul 7 Scări unde m-am dat pe 39 de tiroliene învingându-mi fricile de strivire de scoarța copacilor anonimi. Am auzit-o și mi s-a părut instantaneu mare. Cum rar mi se par lucrurile instantaneu mari. De obicei îmi zic: așa aș putea și eu. La asta nu. La asta mi s-a părut din altă lume. Intru pe net, caut. Găsesc că Elton John și-a compus melodiile singur dar versurile i le scria scria un textier, un poet, un anume Bernie Taupin. Cum s-au întâlnit cei doi se poate citi pe Wikipedia. E una din poveștile seci care îți reamintesc că marile drumuri se nasc la întâmplare, neprogramatic. Programatici suntem noi, ăștia, mediocri. Mă rog. Cert e că m-a atins melodia. Are versuri ermetice așa că mă informez pe net ca să aflu despre ce e vorba de fapt în ea. Aflu că e despre New York și despre visul american. Despre cum niște copii ca Elton John și Bernie Taupin visau America într-un fel și despre cum când au ajuns acolo nu era ca-n vis. Clasicele dureri de creștere ale maturizării. Aflu că au mai făcut o melodie împreună. Mona Lisas & Mad Hatters 2. În care revin asupra subiectului și asumă că New Yorkul și America sunt totuși mișto. Îmi pun problema că așa suntem toți. Începem ca anarhiști, pe fondul dezamăgirii în fața realităților vieții, mereu împotriva sistemului, după care sistemul ne asumă, noi îl asumăm pe el, înțelegem că, deși departe de a fi perfectă, organizarea socială e totuși „the best we can get right now” și revenim asupra vechilor păreri cu ochi noi.

Niște încremeniți în proiect ar zice că asta e un fel de renunțare la luptă, la vis. Eu sunt tentat să zic că e semn bun să revii asupra vechilor opinii schimbându-le sau, cel puțin, nuanțându-le, ancorându-le în realitate.

La urma urmelor, de cele mai multe ori e absolut necesar ca icoanele de ieri să fie izgoniții din Rai de mâine.

De altfel cred că singurul accesoriu pozitiv al rebeliunii e că dacă ești destul de înfipt și decis în demers, cel mai probabil vei muri printre primii. Și e unul din drumurile scurte (dacă ai norocul să mori când și cum trebuie) către a deveni legendar. Dar merită oare?