Harvey Weinstein. Sau: Când devine compromisul abuz?

Hollywood-ul e în doliu moral. Vuiește internetul. Guri de pretutindeni scrijelesc pereții online-ului cu opinii de tot felul. Cunoscutului producător american Harvey Weinstein (Shakespeare in Love, Bands of New York), i-a fost demascat într-un curajos reportaj New York Times comportamentul cel puțin nepotrivit (ca să folosesc o formulare extrem de îngăduitoare) față de diverse entități feminine cu care a interacționat în diferite contexte începând cu jumătatea anilor 90 și până încoace, recent.

Faptele sunt fapte, prezumția de nevinovăție e prezumție de nevinovăție (mult mai aplicat în societatea Americană decât aici, în estul mioritic, unde oamenii sunt infractori de-ndată ce spune televizorul că sunt infractori și nu atunci când decide asta un judecător care, la urma urmelor, exact cu asta se ocupă) iar timpul le va limpezi încet-încet pe toate că, deh, așa-i în viață. În orice caz, a te comporta astfel cu o femeie, profitând de secole întregi de inegalitate de gen dar și de o ipostază a puterii care te avantajează este, fără discuție, un fapt oribil.

Totuși, argumentul pe care doresc să-l aduc în discuție și pe care nu l-am înțeles până la capăt citind mărturiile femeilor (din ce în ce mai multe) care au ieșit în față la spargerea bubei (când omul nostru e jos și nu mai poate să dea înapoi) argumentul, deci, pe care vreau să-l aduc în discuție este acela conform căruia această tăcere în care aceste povești absolut oribile au fost învăluite până acum se datorează, într-o parte din cazuri, fricii victimelor de a „nu-și rata cariera”.

Întrebarea pe care mi-o pun de fiecare dată când aud acest argument, atât din gura unor doamne dar și din gura unor domni (în alte contexte) care activează în domenii liberale este: cât de tare îți poți dori să faci o carieră astfel încât să fii dispus să mergi până într-acolo cu compromisul față de tine însuți? Dacă suporți în tăcere ceea ce consideri a fi un abuz în numele carierei și scopul tău e acela de a reuși cu (aparent) orice preț nu e, cel puțin într-o măsură, o parte din problemă și la tine?

Meseriile vocaționale sunt, în bună măsură, meserii de care oamenii se apucă pentru că descoperă în ei înșiși o capacitate excepțională care lipsește altora. Apoi, ne apucăm de cântat, de regizat, de jucat etc. pentru că intuim în aceste forme de expresie o libertate mult mai mare decât în profesiile „normale” (libertate pe care, fie vorba între noi, o pierdem de îndată ce începem să practicăm aceste meserii în mod profesionist – dar asta e o cu totul altă postare) și ne apucăm să ne facem actori, regizori sau cântăreți pentru că bănuim că făcând aceste meserii ne vom putea povesti pe noi înșine lumii în așa fel încât să adormim liniștiți, fericiți și zâmbitori noaptea (la fel și spectatorii noștri, bucurați de poveștile pe care le spunem). Facem ce ne place și MAI ales n-am făcut marele compromis (de care îi acuzăm cu atâta patos pe cei care merg pe drumuri „clasice”) de a ne alege o meserie în care prioritatea noastră să fie una financiară. Nu. Noi am fost mai presus de asta. Noi am ales pasiunea înaintea banilor. Ce vreau să spun e că majoritatea indivizilor pornesc pe acest drum nepătați, neîntinați și mai ales fără nici cea mai mică idee că ar putea, la un moment dat, să accepte să fie victime silențioase ale unui abuz, în numele carierei. Unde se petrece ruptura?

Își are oare viitoarea tăcere în fața abuzului sămânța tocmai în acest idealism irațional pe care atâta lume îl practică în legătură cu profesiile liberale? Jurnalistul de investigație – erou, actorul – vedetă, regizorul – demiurg, rockstarul absolut. Să fie tocmai în aceaste tipologii strălucitoare atât de tentante demonul nemărturisirii? Tac pentru că am un vis și-l voi atinge cu orice preț. Pot înțelege. Cred că putem înțelege cu toții. Visele, ca și gusturile, nu se discută și în limitele unei moralități (din ce în ce mai laxe) se pare că avem voie să facem orice în numele lor. Cel puțin așa ne învață Americanii (unde ești Tudor Chirilă?!?). Atunci de ce simțim nevoia să revenim asupra deciziei mai târziu și să numim abuz ceea ce la mijlocul anilor 90 când se petreceau faptele a trecut prin conștiința noastră drept un compromis în numele viitorului succes? De ce devine compromisul – abuz retrospectiv și nu se instituie ca atare la momentul petrecerii acțiunii?

What_Dreams_May_Come_Robin_Williams_courtesy_Polygram_Filmed_Entertainment_t670

photo: jacksonfreepress.com

Anunțuri

Dicteu semi-automat despre 1 Iunie

Azi dimineață m-am trezit cu intenția clară de a posta pe Facebook o fotografie cu mine copil. Numai Dumnezeul Cel Bun al on-line-ului m-a oprit din a face ceea ce aveau să facă de-a lungul zilei sute – mii – milioane de muritori. A fost așadar ziua copilului și Digi 24 a dedicat întreaga zi de emisie acestui eveniment. Cel puțin așa se lăudau că urmează să facă de dimineață. Ce a urmat după nu știu fiindcă, slavă Domnului, am avut treabă.

Mă simt obligat, presat, de mediul on-line (dar nu numai) din care cu atâta murdară voluptate fac parte, să opinez la rându-mi asupra acestei minunate zile. Și deci asupra copilăriei.

N-am avut o copilărie nefericită. Nici anormală. De altfel nicio copilărie nu e anormală până la proba contrarie a termenilor de comparație. Copilăria prietenului, copilăria colegului, copilăria iubitei. Copilăriile celorlalți. Fiecare mai bună sau mai proastă (ce bucurie relaxată când e așa!) decât a mea.

Cea mai frumoasă amintire de atunci e legată de razele de soare care intrau pe geamul dormitorului femeii care m-a crescut până pe la patru ani. Raze care se poticneau în particulele haotice de praf aflate care-ncotro. Sentimentul începutului de zi întâmpinat cu bucurie și odihnă e ceva ce, spre rușinea mea, n-am mai trăit de mult. La momentul la care i-am expus dorul de acest sentiment de bucurie -neîntinată de demonul „trebuie” (malefică păpușă în mâna cruntelor responsabilități)- un prieten bun mi-a readus aminte că e posibil să sufăr de sindromul Peter Pan.

Care va să zică dacă nu mă pot împăca cu status quo-ul unei existențe repetitive, motorizate, se cheamă că am o boală și nu un ideal. Frumoase raționamente ale unei societăți pragmatice.

Voi fi citit și acuzat de patetisme. Cer îndurare și explic că proza e singurul loc unde mi le permit. Și teatrul (uneori) dar nu totdeauna. Ce bucurie să fii patetic. Să apeși până la capăt pedala furiei credincioase. Pedala lipsei de rațiune. În speranța că măcar de data asta nu te vei izbi de un zid oarecare.

A fost ziua copilului, așadar, mai sunt mai puțin de trei sferturi de oră până la finalul ei, am sărbătorit-o, atât de priceput, prin muncă și idei constructive, așa cum îi șade bine unei rotițe esențiale dintr-un angrenaj esențial, parte și el dintr-un angrenaj mult mai mare, la rându-i parte din altceva, mereu mai mare și mai greu de înțeles, și tot așa până când mințile noastre se vor odihni, în sfârșit, în loc luminat, în loc cu verdeață. Ce lumină va fi atunci. Și câtă verdeață?

Ridică ochii femeie.

Nu știu ce și cum aș putea să scriu despre singurătatea mea. Ridică ochii femeie. O pălărie albastră își modifică unghiul și descoperim niște ochi albaștri până la durere.

Numai ce apucăm să-i vedem că o mână ținând un pistol trimite de-a dreptul prin capul protagonistei un glonte.

Întrebată ce a simțit la momentul impactului, tâmpla dreaptă e prea debusolată ca să ne mai spună ceva. Știm doar că pielea care o învelea a plesnit precum un balon spart de mâna unui copil neascultor.

Nu știu ce și cum aș putea să scriu despre singurătatea mea. Doar că ea naște asemenea idei. Doar că ea știe cum să povestească, la rându-i, singurătăți.

Înțeleg și trebuie să înțelegeți și voi. Ca toți marii scriitori, pornesc de la poezie, mă îndrept spre proză și apoi îmi înțepenește creierul în posibilitatea unei deveniri.

Caut, în sfârșit, o femeie care să mă încurajeze să trădez și să fug. Caut, în sfârșit, o femeie.

Kam!

Aceasta este scurta și trista poveste a lui Kam. Kam a venit în România în anul 1995. Voia să studieze aici automatică și calculatoare care pe vremea aia se numea altfel dar Kam nu mai știe bine cum se numea fiindcă a trecut prea mult timp de atunci. Cum a ajuns Kam din China în România, nici asta nu mai știe bine. Își mai amintește doar întunericul unui container și mult rău de mare. Kam s-a îndrăgostit din prima clipă în care a pășit pe meleaguri românești. A cunoscut la Constanța, în port, o coafeză pe nume Irina. De la momentul întâlnirii Kam nu a mai vrut să părăsească portul Constanța. De fapt, din 1995 și până în ziua de azi, Kam nu a ieșit în afara granițelor orașului Constanța decât de trei ori, pentru a rezolva niște chestiuni birocratice la București. Kam habar nu are cum arată România de fapt. Pe Kam nici măcar nu-l interesează asta fiindcă România lui e formată din coafeza Irina și din cei șapte copii pe care i-au făcut între timp. Kam este acum managerului coaforului ConstantSun. I l-a făcut special Irinei pentru ca ea să-și poată dezvolta și aprofunda meșteșugul. Concubinajul  româno-chinez i-a făcut să devină proprietarii unuia dinre cele mai prospere business-uri de familie de la malul mării. Peste doi ani copilul cel mare al lui Kam și al Irinei împlinește 18 ani. Se gândește serios să plece la București ca să studieze automatică și calculatoare dar încă mai trebuie să-și convingă părinții. Kam îi explică mereu micuțului Radu Ku despre cum Bucureștiul e un oraș prea mare, prea agitat și la prea mare distanță de vatră. Aici, în Constanța, Kam se poate asigura personal de bunăstarea celui mai mare dintre născuți. La București în schimb, Kam nu știe pe nimeni. Radu Ku nici nu vrea să audă. Radu Ku vrea o viață a lui pe care să și-o construiască singur, cărămidă cu cărămidă. Irina tace. Irina coafează și alăptează. Pentru că ultimul copil al cuplului s-a născut în urmă cu doar câteva luni. O cheamă Maria Jin și a primit nota 9 la naștere fiindcă n-a plâns decât foarte foarte puțin. Cu toate astea, este absolut superbă. Kam e fericit pe meleagurile noastre. Kam nu a fost la alegeri fiindcă nu are încă cetățenia română dar Kam știe că mai importante decât alegerile parlamentare sunt alegerile personale. A fi sau a nu fi corect. A fi sau a nu fi coerent. A fi sau a nu fi onest. A fi sau a nu fi mitocan, misogin, handicapat sufletește, lucid, rațional, interesat, implicat, încordat, credincios și lista poate continua, literalmente, la infinit. Kam este un izvor de înțelepciune Chineză la malul Mării Negre. Kam și-a găsit liniștea, departe de țara natală, în propriul său microcosmos. Aceasta este scurta și trista poveste a lui Kam.

#unfeldemulțumesc

Azi am împlinit douăzeci și șase de ani.

Mă aflu, după ultimele calcule, în al douăzeci și șaptelea an de viață. S-a murit mult la vârsta asta printre artiști și s-a murit bine. N-am gânduri din acestea totuși. Mă preocupă îndeajuns devenirea mea încât să las decesul să mă parcurgă când o vrea el nu când mă apucă pe mine.

Am avut toată ziua un nod în stomac pe care nu mi-l explic nici acum, în fața cănii de vin roșu dinainte de somn. N-a fost o zi rea. N-a fost un an rău. Ba chiar, dacă mă gândesc bine, a fost unul dintre cei mai buni de până acum.

Și totuși. Azi m-a mințit pentru prima oară femeia de la curățenie. Am ajuns acasă la ora 14:00. Terminase treaba, plecase deja. N-ar fi fost nici o problemă dacă nu i-aș fi scris un mesaj în prealabil în care să-i fi spus: „Să-mi dați un semn când e gata ca să mă îndrept spre casă.” Nu mi-a răspuns decât pe la 16:00: „Acum am terminat. Sunt în stația de tramvai.” Zic: „Întâmplător am ajuns acasă pe la 14:00…”. Zice: „A! Coborâsem până la Mega să îmi iau ceva…”. Care va să zică a ținut-o cu minciuna până la capăt fiindcă n-a înțeles că eu la 14:00 nu venisem acasă „doar să bag un cap” ci să stau de tot. Deci ea nu avea cum să fi terminat treaba la 16:00 decât dacă era invizibilă. Mi-a fost prea rușine de rușinea ei ca să-i mai scriu ceva. Am lăsat-o în plata domnului. I-am acordat această indulgență cu ocazia zilei mele de naștere.

Nu sunt un om fericit în mod profund. Nici nu mai știu să zic cum arată fericirea dacă mă iei repede. Trăiesc după cum mi se pare și uneori după cum mi se cântă. Fac ce mi se cere întru acceptare socială căci mi-e frică de singurătatea absolută în aceeași măsură în care mi-e frică de orice formă de dependență.

Cu ocazia împlinirii vârstei delicate aș vrea să le mulțumesc din adâncul sufletului meu păcătos tuturor acelora care mă tolerează ca pe un individ cu autism funcțional ce sunt. În aceeași măsură, doresc să îi previn pe aceia care nu mi-au cunoscut decât latura marcată de ambiția devenirii (deci cea în care autismul funcțional e deghizat) că vor fi probabil surprinși când îmi voi da arama pe față. Chiar și atunci, trebuie să rețineți, prieteni, că nu sunt altceva decât un băiat din Galați care a visat să se facă actor.

Recitesc paragrafele. Recunosc, sunt marcate de o oarecare greutate a firii pe care o resimt la momentul actual dar care, știu, nu are nicio legătură cu ce înseamnă realitatea de fapt. Sunt norocos până la Dumnezeu și-napoi indiferent de distanța dintre mine și El.

N-o să public asta acum.

E ceea ce simt dar nu e ceea ce sunt.

Tragic pamflet din mijlocul unui atac de panică

La început nimic nu merge cum trebuie.

Iei de exemplu 9,22 la examenul de capacitate, te bucuri ca un câine ud ajuns la căldură după un an de calvar în care fiecare zi e o luptă de un fel sau altul și singurul lucru cu care te alegi este tonul amuzat și ușor condescendent al lui taică-tu când îi explică maică-tii că ai fost mulțumit de nota ta: „Mă rog… El s-a bucurat…”

Numai un idiot se poate bucura că a luat 9,22 când cel puțin o sută peste el au luat mai mult. Unii chiar și zece. Ce copii! Ce părinți fericiți trebuie să aibă! Cum să te bucuri când nu ești primul? Ce prostie!

Intri apoi la liceu, te îndrăgostești  (semn că biologia pompează hormoni ca la carte) suferi apoi când descoperi că până la urmă necondiționat și cu fidelitate aproape satanică nu te vor iubi decât părinții cu care nu te înțelegi și îți lași părul lung sperând că așa vei reuși într-un final ce-ți dorești de o viață: să impresionezi pe cinva. Pe oricine. Chiar și femeia de serviciu. Sau bibliotecara bețivă. N-ai pretenții. Să-ți zică cineva de cât mai multe ori într-un minut că ești minunat și că meriți să fii: „Trăiește! Ai tot dreptul!”

Pe urmă înveți să te împrietenești mereu cu băieții și fetele mai mari. Cine altcineva să te ajute cu trăitul în viața adevărată dacă nu ei? Acasă singurele întrebări pe care le primești sunt legate de performanța academică. Cu alte cuvinte cauți contextul în care ești relevant și dacă nu prestezi cum se cuvine în carnetul de note. Noroc că ți-a dat Dumnezeu minte în cap și nu te apuci de droguri sau alte năzbâtii. Ocazii ar fi dar te ții departe. Cochetezi puțin cu fumatul dar n-ai nevoie de asta ca să te integrezi. Tu oricum ești tipul amuzant iar ăsta e un bilet all inclusive. Poți fi liniștit. Va fi nevoie de tine mereu. Ce naiba!? Nimeni nu vrea să fie trist.

La un moment dat obosești. Treaba asta cu „tipul amuzant” presupune efort și implicare continuă. Timp cu tine însuți nu prea ai când ești amuzant. Construcția mecanismelor comice presupune îndeajuns de mult efort încât să nu mai ai putere pentru întrebări esențiale și dialoguri platonice. Nimeni nu se naște comic. E o muncă titanică întru salvare socială. Și tocmai când ai revelația asta și ești gata gata să înțelegi câte ceva despre viață vine admiterea la facultate. Stres, pregătiri, chestii. Măcar de data asta pentru ceva ce-ți place. Intri și în sfârșit simți că ai nimerit unde trebuie. Se pare că la chestia asta, în mod surprinzător, chiar te pricepi. O zic profii, o zic și colegii, o știi și tu. Ce să mai: ai o stea deasupra capului! Crești în trei ani cât alții într-unul, vine master-ul, îl faci, nu-ți dai disertația pentru că ești mai presus de ea, începi să joci, te vede lumea, te știe iar unora chiar li se pare că ești genial. E bine. În sfârșit nu mai trebuie să fii amuzant! Acum ești genial iar oamenii geniali nu trebuie să fie amuzanți. Ei sunt geniali…

…până când te trezești într-o dimineață și te lovește ca un bumerang aruncat de demult ideea că de fapt nu s-a schimbat nimic. „Tipul amuzant” e acum „actorul bun”, colaboratorii de azi sunt părinții de ieri iar rolurile bune sunt ca notele mari din gimnaziu: rare și mereu se poate mai bine. În cadrul aceluiași set de revelații înțelegi în sfârșit că acel context pe care-l visai, în care să fii relevant și dacă nu prestezi, nu există. E ca Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. O utopie. Iar scena de acum e carnetul de note de atunci.

Pui capul pe pernă înspăimântat de gândul că nu faci decât să-ți repeți în calup primii 19 ani de viață. Variațiuni pe aceeași temă. Doar că acum primești și bani pentru asta.

Adormi fredonând niște versuri ale Adei Milea. Dormi în pace națiune/că prezentul nu se pune. Și îți desconsideri într-atât audiența încât simți nevoia să explici că pentru tine, în versurile astea, națiunea ești tu și prezentul e viața ta de acum.

Ca să fie clar pentru toată lumea.

Scurt eseu despre o mică nemulțumire

AVERTISMENT: E posibil ca liber-cugetătorilor care populează scena opiniei publice în această epocă democrată să li se pară desuetă scrierea care urmează.

AVERTISMENT LA AVERTISMENT: E posibil să aibă dreptate.

E drept, s-a vorbit și s-a răsvorbit despre degradarea publicului de teatru, despre cauzele acesteia și (mai rar) despre eventuale soluții care ar putea rezolva această problemă.

Până mai ieri priveam cu scepticism ieșirile furioase ale colegilor mei care mă avertizau înainte să intru în scenă că urmează să mă lovesc de un public care „se hăhăie” sau, din contră, că avem de a face cu un public de fini cunoscatori de teatru care nu reacționeaza nici macar în momentele în care mecanismul comic este evident pentru că acest lucru este sub demnitatea lor.

Întotdeauna am crezut că ipostaza creatorului de teatru deci, implicit, a actorului este una de putere și nu de vulnerabilitate. Un artist sigur pe povestea pe care o are de spus, sigur pe propunerea de personaj, poate să conducă un public după cum îi servește. Și totuși, sunt unele seri…

… hăhielile intense, refuzul încăpățânat de a lua parte cu aceeași intensitate și la momentele dramatice ale poveștii, incapacitatea de a-și exercita atenția pe suprafețe mai mari de câteva secunde, de a privi ansamblul, de a înțelege desfășurarea acțiunii pe lung și nu de a râde imbecil, fragmentat, bizonic, toate acestea plus alte câteva elemente care fac deja parte din mitologia teatrală (faimoasele telefoane nepuse pe silent, sticlele de suc deschise în timpul morții persoajului principal etc.) injectează în sângele ființei din carne și oase care se desfșoară pe scenă o lehamite (uneori) justificată și oferă publicului spectacolul pe care, la urma urmelor, vorba bătrânilor – îl merită.

Ce știm sigur este că suntem trăitorii unor timpuri în care teatrul nu mai e la modă. Și într-un fel e normal. Viteza în care ne trăim viețile, umorul „viral” care invadează paginile rețelelor sociale, comedia de tip „sketch” prost înțeleasă și prost practicată, lipsa de alternativă în ceea ce privește entertainment-ul televizat (pentru că nu existența lui Capatos este înfiorătoare ci lipsa unei emisiuni de altă factură care să-i concureze pe același interval orar) și, bineînțeles, însăși scăderea calității spectacolelor de teatru în general duc la o răcire a privitorului, transformându-l într-un handicapat emoțional, incapabil să reacționeze la alți stimuli în afară de urlete, înjurături, vome, sânge și tăieri de cozi de câini de către cine știe ce imbecili.

Cea mai gravă consecință a acestei diluări democratice a sistemelor de valori este de fapt lipsa crasă de discernământ pe care spectatorul de rând o emană. Iubesc stand-up-ul, iubesc improvizația, am un respect deosebit pentru cei care practică aceste forme de expresie și cred că, bine făcute, pot aduce satisfacții enorme de ambele părți ale baricadei. Totuși, incapacitatea unui individ sau a altuia de a conștientiza faptul că o sală de teatru NU este un bar în care se spun glume mi se pare de domeniul fantasticului . Lipsa de înțelegere a unui context și neputința de a te adapta lui spun, la urma urmelor, multe despre capacitățile tale ca individ de a-ți fi util ție însuți și mediului în care îți desfășori activitatea – dar asta e altă poveste.

E drept: nu e la fel de fiecare dată. Sunt seri în care nimerești un public bine alcătuit care reacționează echilibrat, un public impresionat sincer de întorsătura pe care o ia povestea și nu de eforturile actorilor de a fi simpatici, viciați și ei de principiul conform căruia „asta se cere, asta dăm” dar serile acestea sunt rare și încep să aibă iz de sărbătoare.

Ceea ce nu e normal.

Normal ar fi să înotăm împotriva curentului de babuinizare și să ne amintim că personalitatea unui individ este suma poveștilor pe care acesta și le spune sieși despre el însuși și despre lume.

Se cere deci, poate, puțin mai multă atenție la cum ne alegem eroii.