Secolul XXI și printre altele, obsesia definițiilor

Dacă aș avea puțin mai mult timp și o cultură generală mai vastă, dacă aș fi deci un erudit și nu un intelectual de cafenea cu repere care țin mai degrabă de cultura populară, accesibilă tuturor, și nu obținute programatic, prin lecturi organizate, sistematizate, conform unor căutări anterior stabilite, aș putea probabil să scriu un eseu de opinie mult mai bine documentat care să semene mai mult cu o expunere profesionistă de idei și mai puțin cu un panseu extins, similar monologurilor pe care atâția dintre noi le țin la bere, țigări sau cafele, cu prietenii.

Mă încumet însă să depășesc aceste complexe de moment și să opinez, din dorința de a înțelege mai bine, pentru mine, dar și împreună cu alții, într-un spațiu comun al exprimării ideilor diverse (ceea ce internetul nu mai reprezintă de mult timp dar să lăsăm asta pentru o viitoare postare), să opinez deci asupra momentelor de intensă emoție ideologică pe care societatea noastră le traversează.

Provin dintr-o educație cvasi-normală. O familie din clasa de mijloc, cu probleme de comunicare și nu numai, care m-a impregnat, deopotrivă, cu calități și defecte. Am o doză (aș zice sănătoasă) de amoralitate care mă face să nu pun matricea basmului asupra vieții și să am astfel senzația că oamenii sunt buni sau răi. Consider că specia umană este superioară oricărei alte specii cunoscute până în prezent chiar și numai prin faptul că e capabilă să-și analizeze sistematic devenirea, reflectând asupra ei. Consider că din specia umană fac parte toți indivizii pe care (cu ceea ce în mod abstract și nedefinibil denumesc „organul bunului simț”) îi putem numi oameni, indiferent de rasă, orientare sexuală, handicap sau capacități mentale. În același timp consider, tot cu „organul bunului simț”, că nu pot lăsa o persoană cu handicap mental, care are deci probleme de percepție și înțelegere a lumii în sensul în care e ea percepută și înțeleasă de majoritate, să ia decizii în numele meu. E logic nu? E ușor cinic, desigur, dar logic. De bun simț.

De câțiva ani, dezbateri care până mai ieri aveau caracter filosofic și te făceau mai degrabă să-ți întorci privirile către sine și să practici un referendum interior în încercarea de a-ți clarifica poziția față de anumite chestiuni „la ordinea zilei” s-au mutat în piața publică pierzându-și astfel atât profunzimea dar și utilitatea practică. Pentru că majoritatea (dar și minoritatea) vrea cu orice preț să scrie negru pe alb, să definească formal și mai puțin să își pună întrebări care să îi ajute poziționarea reală, profundă, asumată față de lume și problemele ei.

Șirul aberațiilor observabile a început, pentru mine, de la scandalul mamei singure care nu a putut să își cumpere sieși și copilului bilet de familie, cu reducere, la cinematograf pentru că vânzătorul de bilete a spus că o mamă cu un copil nu reprezintă o familie. Ce s-a întâmplat acolo nu știm exact. Ce s-a spus pe gură, cu punct și virgulă, habar nu avem. Dar e și irelevant. Pentru că ceea ce nimeni nu a specificat în mod apăsat la momentul erupției on-line a situației respective e că ea nu ar fi trebuit expertizată din punct de vedere ideologic. Cu alte cuvinte, nu o problemă de credințe, definiții și orientări sociale aveam acolo, ci o problemă de prestări servicii. În societățile pe care , în anumite cazuri pe bună dreptate, le numim civilizate un atare conflict ar fi fost ușor de evitat. Ar fi existat un angajat mai bine pregătit al cinematografului care ar fi pus la dispoziție o alternativă sau ar fi oferit o reducere de context, conjuncturală, mamei și fiului. Fără conflicte pe definiții. Asta pentru că un business nu are niciun interes să iște discuții irelevante. Un business are interesul să vândă, tuturor, indiferent de vârstă, sex, rasă, orientare sexuală. Un business e amoral și are cu totul alte scopuri decât să regleze probleme sociale.

Eu nu cred că o mamă care-și crește copilul singură e o familie. O mamă care-și crește copilul singură e o mamă care își crește copilul singură și trebuie respectată pentru asta, încurajată, iubită dar nu subscrisă cu orice preț unei definiții. Sigur că problema de principiu o înțelegem. Îi înțelegem filozofia din spate. Îmi consum timpul și energia punându-i la dispoziție copilului meu educația și în general existența pe care consider că o merită, sunt deci familia copilului meu. Sigur că da. În realitatea emoțională de carne, oase și sânge, ești familia copilului tău. Așa cum familia unui copil de la orfelinat sunt, cel puțin până la un moment dat, colegii și asistenții sociali care îl îngrijesc. Așa cum Mowgli, crescut în junglă, numea familie animalele care îi țineau companie. Și înțelegem de ce. Pentru că în sens larg, familia este contextul care îți oferă siguranță și afecțiune dar și o infrastructură prin care să te dezvolți ca individ. Cu toate astea, termenul tehnic, rece, detașat, virtual desigur și limitativ în contextul realităților emoționale contemporane, dar de care avem nevoie tocmai pentru a ne ipostazia divers față de un reper comun pe care îl asumăm, prin contract social, ca fiind normă, termenul așa cum e el definit în DEX (2009) este:

FAMÍLIE, familii, s. f. 1. Formă socială de bază, realizată prin căsătorie, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți).

Asta dacă discutăm definiții. Pentru că definițiile reprezintă un efort omenesc de a cataloga mediul înconjurător întru restabilirea ordinii primordiale. Nașterea unei definiții e un proces delicat pentru că presupune o obiectivare imposibilă și utopică, dar necesară, față de obiectul definit. În definirea unor concepte trebuie să fii îndeajuns de specific pentru a le enunța particularitățile dar și îndeajuns de elastic încât să le poți îngloba nuanțele, variațiunile. Cu toate astea, însuși efortul de a defini un concept, dacă se concentrează pe o SUPRA-definire, pe o înglobare a tuturor variațiunilor, nuanțelor și excepțiilor, îl estompează pe acesta și face definirea inutilă. Ce rost mai are să definim, să căutăm particularități dacă în final tot la o generalizare ajungem?

În altă ordine de idei, îmi permit să fac o previziune și să spun că parteneriatele civile pentru persoanele de același sex vor intra în vigoare foarte curând și în România, indiferent de rezultatul referendumului din 6 și 7 Octombrie. Acest lucru mă va bucura în măsura în care observ, printre prietenii mei gay, anxietatea justă pe care le-o provoacă imposibilitatea de a face lucruri care pentru tot restul indivizilor sunt standard. Cu toate acestea victoria lor nu va fi și victoria mea. Ea nu mă va bucura, nu mă va întrista și nu mă va atinge. Pentru că lupta lor nu e și lupta mea iar crucea lor nu e și crucea mea. Asta nu înseamnă că nu le sunt alături sau că sunt un individ lipsit de empatie. Înseamnă că aleg ce războaie să port.

Observ un alt trend social al ultimilor ani românești și internaționali: acela de a face din problemele unor oameni, problemele tuturor oamenilor. Sunt vinovat că mănânc carne fiindcă emisiile de CO2 ale fermelor de vaci provoacă încălzirea globală. Sunt vinovat că arunc resturile de mâncare la gunoi în condițiile în care copiii lumii a treia mor de inaniție. Sunt vinovat că nu mă exprim în favoarea importului de imigranți Sirieni pentru că oamenii ăia vin dintr-o zonă de război. Acest tip de atitudine care îmi interzice o relaxare în propria viață, în care am poate probleme de altă natură, dar tot probleme, importante pentru mine și pentru cei din cercul meu apropiat de atenție, naște în minți mai puțin capabile să se detașeze o nevroză care se instalează subtil. Ceea ce pentru religie a fost păcatul originar, acea vină tragică infuzată speciei pentru a o ține sub control, au devenit acum temele sociale care apar la tot pasul și care îți sugerează mereu că dacă nu le susții nu ești destul de bun. Așa ajungem să ne consumăm trupul și spiritul în lupte care nu ne privesc direct și pentru cauze care în mod esențial, când ne dăm jos de pe față masca ipocrită, nu ne interesează de fapt.

Lupta minorităților sexuale pentru egalitate e legitimă și trebuie purtată. Dar nu e lupta mea. Și nici nu pot fi acuzat că nu îmi exprim vocal susținerea pentru ea. Dacă aș face-o aș fi ipocrit. Pentru că nefiind implicat direct nu îi înțeleg consecințele și subtilitățile. La referendum, deci, nu voi merge pentru că nefiind nici de o parte nici de alta a baricadei, înțeleg prea puțin despre ce este vorba. Nu mă implică. Ce înțeleg însă bine, observând fără să depun vreun efort, este că mediul on-line vrea neapărat să împartă lumea în îngeri și demoni și să se impună în stil totalitarist în numele democrației. Cine merge la referendum e prost. Nici măcar nu se mai pune problema opțiunii de vot. Ești prost, pur și simplu, dacă mergi.

Responsabilitatea mea ca cetățean este să fiu fidel vocației mele și să-mi fac treaba bine acolo unde e nevoie de mine. Nu să confirm sau să infirm cauze. Responsabilitatea mea este să empatizez în mod particular, specific, cu oamenii cu care mă întâlnesc și să încerc să le înțeleg problemele dacă aceștia consideră necesar să mi le povestească. Dar după ce le ascult și le înțeleg nu am nicio obligație să mă alătur cauzei lor, indiferent de legitimitatea ei.

Relația unui om cu propria sexualitate și de altfel cu oricare dintre conceptele delicate precum familie, religie sau iubire este o relație intimă căreia fiecare îi dă dimensiune după cum consideră, în interior. Piața publică e cel mult pentru spitale murdare și autostrăzi.

Reclame

27

Oficial am împlinit douăzeci și șapte. Tehnic, am intrat în cel de-al douăzeci și opt-ulea an de viață. Prilej de panici și anxietăți că îmbătrânesc, mor și n-am timp să fac tot ce-mi propun să fac.

Nu am încă tendințe suicidale dar nici apologia vieții nu m-aș pricepe să o fac. Am o fericire mediocră, deloc exaltată, plină de mici regrete în ceea ce privește trecutul și mari speranțe în ceea ce privește viitorul. Munca încă mă obosește dar încă mai sunt dispus să o fac în speranța unui viitor luminos, viitor cu verdeață. Cearcănele și chelia sunt mai mari decât anul trecut și ca să fiu sincer, de acum înainte cred că se vor mări cu fiecare an care va trece.

Cartea lui Viktor Frankl „În căutarea sensului vieții” nu m-a lămurit în legătură cu scopul meu pe pământ deși îmi pusesem mari speranțe în ea. În schimb îmi mai găsesc odihna și meditația în cărțile de tarot. Ultima dată mi-a ieșit Valetul de Bâte. Sună mai bine în engleză. Ce-am desprins e că voi avea puterea să îmi țin corpul drept în deșertul care urmează. Tarotul nu minte.

Colecționez stilouri. Încă un semn că îmbătrânesc. Ultimul mi l-a adus un prieten de la Paris.  Am pus în el cerneala japoneză oranj, comandată special de pe un site de profil. Pagina a avut pur și simplu orgasm la contactul cu penița de rodiu. Cel puțin așa îmi place să cred.

Știu muzica românească contemporană pe de rost și asta e doar una din activitățile nepopulare pe care le întreprind. Irina Rimes e extraordinară, orice ar zice oricine, și chiar dacă nivelul muzical al contemporaneității muzicale românești e jos există nuferi în lacul cu noroi. Eu așa cred.

Mi-e silă de oamenii care manipulează prin concepte. În egală măsură mi-e silă și de cei care manipulează prin emoție. Mă regăsesc, pe rând, în ambele categorii. Apoi îmi dau seama că, omenește vorbind, totul e manipulare și de obicei când ajung la partea asta a raționamentului mă ia somnul și mă liniștesc.

Îmi place în continuare Kevin Spacey și mă amuz la glumele lui Louis CK pentru că (deși știu că nu mai e posibil în această epocă de tristă realitate) susțin ideea conform căreia artistul trebuie să aibă o „persona” în care să se îmbrace înainte să se prezinte publicului, inspirată de sinele lui adevărat dar nu tributară lui cu orice preț.*

Știu că am o față mobilă și că nu pot să-mi ascund disprețul, dezgustul, supărarea, sila și oboseala în fața anumitor persoane, produse artistice sau situații de viață. Îmi cer scuze public. Oricine și orice merită o a doua șansă. Nu însă de la mine. Sunt teribil de limitat în ceea ce privește acest aspect.

Îmi doresc sănătate, fericire, liniște și iubire. La acest capitol întruchipez ideal clișeele urărilor care mobilează în mod obișnuit o zi de naștere. Cu alte cuvinte, orice mi-ați ura, nu aveți cum să greșiți.  Vă mulțumesc pentru încredere. Mama, Tata – o să ajung cineva.

Harvey Weinstein. Sau: Când devine compromisul abuz?

Hollywood-ul e în doliu moral. Vuiește internetul. Guri de pretutindeni scrijelesc pereții online-ului cu opinii de tot felul. Cunoscutului producător american Harvey Weinstein (Shakespeare in Love, Bands of New York), i-a fost demascat într-un curajos reportaj New York Times comportamentul cel puțin nepotrivit (ca să folosesc o formulare extrem de îngăduitoare) față de diverse entități feminine cu care a interacționat în diferite contexte începând cu jumătatea anilor 90 și până încoace, recent.

Faptele sunt fapte, prezumția de nevinovăție e prezumție de nevinovăție (mult mai aplicat în societatea Americană decât aici, în estul mioritic, unde oamenii sunt infractori de-ndată ce spune televizorul că sunt infractori și nu atunci când decide asta un judecător care, la urma urmelor, exact cu asta se ocupă) iar timpul le va limpezi încet-încet pe toate că, deh, așa-i în viață. În orice caz, a te comporta astfel cu o femeie, profitând de secole întregi de inegalitate de gen dar și de o ipostază a puterii care te avantajează este, fără discuție, un fapt oribil.

Totuși, argumentul pe care doresc să-l aduc în discuție și pe care nu l-am înțeles până la capăt citind mărturiile femeilor (din ce în ce mai multe) care au ieșit în față la spargerea bubei (când omul nostru e jos și nu mai poate să dea înapoi) argumentul, deci, pe care vreau să-l aduc în discuție este acela conform căruia această tăcere în care aceste povești absolut oribile au fost învăluite până acum se datorează, într-o parte din cazuri, fricii victimelor de a „nu-și rata cariera”.

Întrebarea pe care mi-o pun de fiecare dată când aud acest argument, atât din gura unor doamne dar și din gura unor domni (în alte contexte) care activează în domenii liberale este: cât de tare îți poți dori să faci o carieră astfel încât să fii dispus să mergi până într-acolo cu compromisul față de tine însuți? Dacă suporți în tăcere ceea ce consideri a fi un abuz în numele carierei și scopul tău e acela de a reuși cu (aparent) orice preț nu e, cel puțin într-o măsură, o parte din problemă și la tine?

Meseriile vocaționale sunt, în bună măsură, meserii de care oamenii se apucă pentru că descoperă în ei înșiși o capacitate excepțională care lipsește altora. Apoi, ne apucăm de cântat, de regizat, de jucat etc. pentru că intuim în aceste forme de expresie o libertate mult mai mare decât în profesiile „normale” (libertate pe care, fie vorba între noi, o pierdem de îndată ce începem să practicăm aceste meserii în mod profesionist – dar asta e o cu totul altă postare) și ne apucăm să ne facem actori, regizori sau cântăreți pentru că bănuim că făcând aceste meserii ne vom putea povesti pe noi înșine lumii în așa fel încât să adormim liniștiți, fericiți și zâmbitori noaptea (la fel și spectatorii noștri, bucurați de poveștile pe care le spunem). Facem ce ne place și MAI ales n-am făcut marele compromis (de care îi acuzăm cu atâta patos pe cei care merg pe drumuri „clasice”) de a ne alege o meserie în care prioritatea noastră să fie una financiară. Nu. Noi am fost mai presus de asta. Noi am ales pasiunea înaintea banilor. Ce vreau să spun e că majoritatea indivizilor pornesc pe acest drum nepătați, neîntinați și mai ales fără nici cea mai mică idee că ar putea, la un moment dat, să accepte să fie victime silențioase ale unui abuz, în numele carierei. Unde se petrece ruptura?

Își are oare viitoarea tăcere în fața abuzului sămânța tocmai în acest idealism irațional pe care atâta lume îl practică în legătură cu profesiile liberale? Jurnalistul de investigație – erou, actorul – vedetă, regizorul – demiurg, rockstarul absolut. Să fie tocmai în aceaste tipologii strălucitoare atât de tentante demonul nemărturisirii? Tac pentru că am un vis și-l voi atinge cu orice preț. Pot înțelege. Cred că putem înțelege cu toții. Visele, ca și gusturile, nu se discută și în limitele unei moralități (din ce în ce mai laxe) se pare că avem voie să facem orice în numele lor. Cel puțin așa ne învață Americanii (unde ești Tudor Chirilă?!?). Atunci de ce simțim nevoia să revenim asupra deciziei mai târziu și să numim abuz ceea ce la mijlocul anilor 90 când se petreceau faptele a trecut prin conștiința noastră drept un compromis în numele viitorului succes? De ce devine compromisul – abuz retrospectiv și nu se instituie ca atare la momentul petrecerii acțiunii?

What_Dreams_May_Come_Robin_Williams_courtesy_Polygram_Filmed_Entertainment_t670

photo: jacksonfreepress.com

Dicteu semi-automat despre 1 Iunie

Azi dimineață m-am trezit cu intenția clară de a posta pe Facebook o fotografie cu mine copil. Numai Dumnezeul Cel Bun al on-line-ului m-a oprit din a face ceea ce aveau să facă de-a lungul zilei sute – mii – milioane de muritori. A fost așadar ziua copilului și Digi 24 a dedicat întreaga zi de emisie acestui eveniment. Cel puțin așa se lăudau că urmează să facă de dimineață. Ce a urmat după nu știu fiindcă, slavă Domnului, am avut treabă.

Mă simt obligat, presat, de mediul on-line (dar nu numai) din care cu atâta murdară voluptate fac parte, să opinez la rându-mi asupra acestei minunate zile. Și deci asupra copilăriei.

N-am avut o copilărie nefericită. Nici anormală. De altfel nicio copilărie nu e anormală până la proba contrarie a termenilor de comparație. Copilăria prietenului, copilăria colegului, copilăria iubitei. Copilăriile celorlalți. Fiecare mai bună sau mai proastă (ce bucurie relaxată când e așa!) decât a mea.

Cea mai frumoasă amintire de atunci e legată de razele de soare care intrau pe geamul dormitorului femeii care m-a crescut până pe la patru ani. Raze care se poticneau în particulele haotice de praf aflate care-ncotro. Sentimentul începutului de zi întâmpinat cu bucurie și odihnă e ceva ce, spre rușinea mea, n-am mai trăit de mult. La momentul la care i-am expus dorul de acest sentiment de bucurie -neîntinată de demonul „trebuie” (malefică păpușă în mâna cruntelor responsabilități)- un prieten bun mi-a readus aminte că e posibil să sufăr de sindromul Peter Pan.

Care va să zică dacă nu mă pot împăca cu status quo-ul unei existențe repetitive, motorizate, se cheamă că am o boală și nu un ideal. Frumoase raționamente ale unei societăți pragmatice.

Voi fi citit și acuzat de patetisme. Cer îndurare și explic că proza e singurul loc unde mi le permit. Și teatrul (uneori) dar nu totdeauna. Ce bucurie să fii patetic. Să apeși până la capăt pedala furiei credincioase. Pedala lipsei de rațiune. În speranța că măcar de data asta nu te vei izbi de un zid oarecare.

A fost ziua copilului, așadar, mai sunt mai puțin de trei sferturi de oră până la finalul ei, am sărbătorit-o, atât de priceput, prin muncă și idei constructive, așa cum îi șade bine unei rotițe esențiale dintr-un angrenaj esențial, parte și el dintr-un angrenaj mult mai mare, la rându-i parte din altceva, mereu mai mare și mai greu de înțeles, și tot așa până când mințile noastre se vor odihni, în sfârșit, în loc luminat, în loc cu verdeață. Ce lumină va fi atunci. Și câtă verdeață?

Ridică ochii femeie.

Nu știu ce și cum aș putea să scriu despre singurătatea mea. Ridică ochii femeie. O pălărie albastră își modifică unghiul și descoperim niște ochi albaștri până la durere.

Numai ce apucăm să-i vedem că o mână ținând un pistol trimite de-a dreptul prin capul protagonistei un glonte.

Întrebată ce a simțit la momentul impactului, tâmpla dreaptă e prea debusolată ca să ne mai spună ceva. Știm doar că pielea care o învelea a plesnit precum un balon spart de mâna unui copil neascultor.

Nu știu ce și cum aș putea să scriu despre singurătatea mea. Doar că ea naște asemenea idei. Doar că ea știe cum să povestească, la rându-i, singurătăți.

Înțeleg și trebuie să înțelegeți și voi. Ca toți marii scriitori, pornesc de la poezie, mă îndrept spre proză și apoi îmi înțepenește creierul în posibilitatea unei deveniri.

Caut, în sfârșit, o femeie care să mă încurajeze să trădez și să fug. Caut, în sfârșit, o femeie.

Kam!

Aceasta este scurta și trista poveste a lui Kam. Kam a venit în România în anul 1995. Voia să studieze aici automatică și calculatoare care pe vremea aia se numea altfel dar Kam nu mai știe bine cum se numea fiindcă a trecut prea mult timp de atunci. Cum a ajuns Kam din China în România, nici asta nu mai știe bine. Își mai amintește doar întunericul unui container și mult rău de mare. Kam s-a îndrăgostit din prima clipă în care a pășit pe meleaguri românești. A cunoscut la Constanța, în port, o coafeză pe nume Irina. De la momentul întâlnirii Kam nu a mai vrut să părăsească portul Constanța. De fapt, din 1995 și până în ziua de azi, Kam nu a ieșit în afara granițelor orașului Constanța decât de trei ori, pentru a rezolva niște chestiuni birocratice la București. Kam habar nu are cum arată România de fapt. Pe Kam nici măcar nu-l interesează asta fiindcă România lui e formată din coafeza Irina și din cei șapte copii pe care i-au făcut între timp. Kam este acum managerului coaforului ConstantSun. I l-a făcut special Irinei pentru ca ea să-și poată dezvolta și aprofunda meșteșugul. Concubinajul  româno-chinez i-a făcut să devină proprietarii unuia dinre cele mai prospere business-uri de familie de la malul mării. Peste doi ani copilul cel mare al lui Kam și al Irinei împlinește 18 ani. Se gândește serios să plece la București ca să studieze automatică și calculatoare dar încă mai trebuie să-și convingă părinții. Kam îi explică mereu micuțului Radu Ku despre cum Bucureștiul e un oraș prea mare, prea agitat și la prea mare distanță de vatră. Aici, în Constanța, Kam se poate asigura personal de bunăstarea celui mai mare dintre născuți. La București în schimb, Kam nu știe pe nimeni. Radu Ku nici nu vrea să audă. Radu Ku vrea o viață a lui pe care să și-o construiască singur, cărămidă cu cărămidă. Irina tace. Irina coafează și alăptează. Pentru că ultimul copil al cuplului s-a născut în urmă cu doar câteva luni. O cheamă Maria Jin și a primit nota 9 la naștere fiindcă n-a plâns decât foarte foarte puțin. Cu toate astea, este absolut superbă. Kam e fericit pe meleagurile noastre. Kam nu a fost la alegeri fiindcă nu are încă cetățenia română dar Kam știe că mai importante decât alegerile parlamentare sunt alegerile personale. A fi sau a nu fi corect. A fi sau a nu fi coerent. A fi sau a nu fi onest. A fi sau a nu fi mitocan, misogin, handicapat sufletește, lucid, rațional, interesat, implicat, încordat, credincios și lista poate continua, literalmente, la infinit. Kam este un izvor de înțelepciune Chineză la malul Mării Negre. Kam și-a găsit liniștea, departe de țara natală, în propriul său microcosmos. Aceasta este scurta și trista poveste a lui Kam.

#unfeldemulțumesc

Azi am împlinit douăzeci și șase de ani.

Mă aflu, după ultimele calcule, în al douăzeci și șaptelea an de viață. S-a murit mult la vârsta asta printre artiști și s-a murit bine. N-am gânduri din acestea totuși. Mă preocupă îndeajuns devenirea mea încât să las decesul să mă parcurgă când o vrea el nu când mă apucă pe mine.

Am avut toată ziua un nod în stomac pe care nu mi-l explic nici acum, în fața cănii de vin roșu dinainte de somn. N-a fost o zi rea. N-a fost un an rău. Ba chiar, dacă mă gândesc bine, a fost unul dintre cei mai buni de până acum.

Și totuși. Azi m-a mințit pentru prima oară femeia de la curățenie. Am ajuns acasă la ora 14:00. Terminase treaba, plecase deja. N-ar fi fost nici o problemă dacă nu i-aș fi scris un mesaj în prealabil în care să-i fi spus: „Să-mi dați un semn când e gata ca să mă îndrept spre casă.” Nu mi-a răspuns decât pe la 16:00: „Acum am terminat. Sunt în stația de tramvai.” Zic: „Întâmplător am ajuns acasă pe la 14:00…”. Zice: „A! Coborâsem până la Mega să îmi iau ceva…”. Care va să zică a ținut-o cu minciuna până la capăt fiindcă n-a înțeles că eu la 14:00 nu venisem acasă „doar să bag un cap” ci să stau de tot. Deci ea nu avea cum să fi terminat treaba la 16:00 decât dacă era invizibilă. Mi-a fost prea rușine de rușinea ei ca să-i mai scriu ceva. Am lăsat-o în plata domnului. I-am acordat această indulgență cu ocazia zilei mele de naștere.

Nu sunt un om fericit în mod profund. Nici nu mai știu să zic cum arată fericirea dacă mă iei repede. Trăiesc după cum mi se pare și uneori după cum mi se cântă. Fac ce mi se cere întru acceptare socială căci mi-e frică de singurătatea absolută în aceeași măsură în care mi-e frică de orice formă de dependență.

Cu ocazia împlinirii vârstei delicate aș vrea să le mulțumesc din adâncul sufletului meu păcătos tuturor acelora care mă tolerează ca pe un individ cu autism funcțional ce sunt. În aceeași măsură, doresc să îi previn pe aceia care nu mi-au cunoscut decât latura marcată de ambiția devenirii (deci cea în care autismul funcțional e deghizat) că vor fi probabil surprinși când îmi voi da arama pe față. Chiar și atunci, trebuie să rețineți, prieteni, că nu sunt altceva decât un băiat din Galați care a visat să se facă actor.

Recitesc paragrafele. Recunosc, sunt marcate de o oarecare greutate a firii pe care o resimt la momentul actual dar care, știu, nu are nicio legătură cu ce înseamnă realitatea de fapt. Sunt norocos până la Dumnezeu și-napoi indiferent de distanța dintre mine și El.

N-o să public asta acum.

E ceea ce simt dar nu e ceea ce sunt.